Statul Infect(at)

„O să ajungem să nu mai putem ajuta femeile să nască, să nu mai facem o banală operație de apendicită. Pentru că atâția ani s-a furat în țara asta și n-a investit nimeni în spitale, ba au fost chiar vremuri când credeau unii că sunt prea multe și trebuie închise. Acum, în pandemie, o să vedem exact ce a însemnat asta. Poate că, dacă n-ar fi fost, n-am fi știut niciodată”.

Sunt cuvintele unui medic, unul dintre puținii care preiau urgențele într-un spital județean din România. Mai vorbește, printre altele, despre infern, despre neputință, despre iresponsabilitate și despre datorii mai vechi, care se vor plăti acum, în aceste zile. Cu dobânda aferentă.

În România nu s-a investit niciodată cu adevărat în sistemul de sănătate. Și, atunci când s-au anunțat investiții și s-au pus în practică, ulterior au apărut dosare de corupție, licitații trucate, achiziții la suprapreț și chiar condamnări. Cu suspendare, că trăim, totuși, în țara în care pentru infracțiuni nu plătesc decât găinarii.

Medicii au fost descurajați încă de la început să urmeze o carieră în sistemul sanitar de stat din România. Că n-aveau aparatură, că nu aveau echipamente, că le lipseau medicamentele sau că salariile nu li se părea suficiente pentru efortul psihic și fizic depus, toate acestea au fost motive bune pentru a pleca din țară și a-și construi cariera în țări care își respectă realmente medicii. În plus, erau infecțiile nosocomiale, despre care toată lumea tăcea, deși toată lumea știa că pacienții mai mor și de la stafilococul auriu, luat de pe masa de operație. Dar era mai utilă tăcerea.

În războiul în care ne aflăm astăzi, soldații din prima linie sunt cadrele medicale. Numai că acest coronavirus se multiplică amețitor într-un timp foarte scurt, iar soldații noștri sunt din ce în ce mai puțini, pe măsură ce se îmbolnăvesc, se pensionează sau, pur și simplu, mor.

Statul român, care ar fi trebuit să-și protejeze soldații, și nu de acum, de când e pandemie, ci din vremuri infinit mai simple, a preferat să se ocupe de cu totul alte chestiuni, precum luptele de putere, campaniile electorale sau proiectele de reformare, care presupuneau desființarea unor spitale, pe care nu le considera necesare și suficient de performante, încât să merite vreo investiție.

Statul nu s-a infectat acum. Statul e infect de când și-a luat reforma atât de în serios, încât a făcut-o praf și pulbere, demolând și puținele fundamente solide ale sale, cu speranța că va construi altele. N-a reușit. Iar infecția e întotdeauna mai puternică în partea de sus a ierarhiei. Ea începe din ministerul de resort, care angajează personal în funcție de culoarea politică și îl schimbă în funcție de rezultatul luptei pentru putere, continuă în Direcțiile de Sănătate Publică, unde se procedează identic, pe ideea că „nimeni nu-i așa perfect ca șefu” și se perpetuează la nivelul spitalelor, unde managerii sunt, în general, numiți tot pe criterii de culoare. Politică, desigur.

A venit pandemia și ochii multora s-au deschis. Cadrele medicale au înțeles primele că pericolul major nu e virusul în sine, ci efectele pe care el le va avea asupra unui sistem sanitar construit pe fundamente clientelare și politicianiste. Unele au spus-o fățiș, altele doar priveau în gol și se întrebau dacă n-ar fi mai bine să fugă…

Creșterea numărului de îmbolnăviri nu e valabilă exclusiv în rândul populației, ci și în rândul cadrelor medicale. Care sunt nevoite să plece acasă, în izolare, sau să-și petreacă luni de zile prin terapie intensivă. Timp în care secții se închid sau lucrează la capacitate minimă. Și, da. În condițiile acestea, foarte curând nu vom mai avea spitale non-covid și spitale suport-covid. Vom avea, în schimb, niște surse de infectare, cărora le vom spune spitale doar din obișnuință. Și vom evita să le mai trecem pragul, chiar și cu riscul de a muri. De fapt, asta se întâmplă deja.

Și ar fi greșit să ne prefacem că nu vedem vinovații și că evoluția asta putea fi stopată. Ar fi greșit să nu înțelegem cine poartă responsabilitatea pentru tot ce e și nu e în spitalele românești. Și ar fi și mai greșit să nu ne uităm puțin către noi înșine și să ne întrebăm de ce am tăcut când toată lumea tăcea și de ce ne-am mințit că infecțiile mai trec și de la sine? Ei bine, iată acum că puroiul s-a spart, suntem în șoc septic și, pe deasupra, mai avem și covid…

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.