Pandemia de coronavirus a debutat surprinzător, iar problemele de comunicare s-au făcut simțite încă de la început. Pentru niște autorități care se declară anual surprinse de căderea primelor ninsori, izbucnirea unei pandemii mondiale a fost cu adevărat o provocare, în fața căreia nu au știut exact cum să se comporte. Dorința de a nu stimula panica generală s-a bătut cap în cap cu dorința de a face populația conștientă de riscuri, așa că anul 2020 a demonstrat pe deplin că nepregătirea costă.
Strategiile guvernamentale, în plin sezon electoral, au fost și ele subiectul contestării. Iar credibilitatea presei a avut cel mai mult de suferit în 2020. Pomparea de bani publici în presă a stârnit, pe bună dreptate, reacții adverse. Oamenii nu mai puteau avea încredere în cei care erau plătiți de guvern pentru a transmite mesajele oficiale, fără a le pune sub semnul întrebării. Iar rolul fundamental al presei e exact acela de a pune mesajul oficial sub semnul întrebării.
Și, nu în ultimul rând, gestionarea pandemiei într-un mod care nu poate fi descris altfel decât disperat a determinat punerea sub semnul îndoielii a unor drepturi fundamentale. Iar oamenii au reacționat la asta. Și astfel, pandemia nu a avut doar efecte medicale și economice, ci și politice.
După un an în pijamale, e necesar să ne amintim momentele cheie ale pandemiei, să înțelegem unde s-a greșit, unde s-a reacționat corect și să fim pregătiți data viitoare. Pentru că nimeni nu ne poate garanta că data viitoare nu e chiar după colț…
Începutul
Pe 13 decembrie 2029, în orașul Wuhan din China se întâmplau fenomene ciudate. Mai mulți oameni se prezentau la spital cu o formă de pneumonie de cauză necunoscută, care nu reacționa la tratamentele existente. Numărul de cazuri creștea exponențial de la o zi la alta, dar autoritățile chineze nu s-au panicat la timp.
Vestea despre apariția unui nou virus a ajuns în Europa destul de târziu și nici astăzi nu se știe cu exactitate care a fost motivul care a determinat apariția noului virus, lucru care, în mod firesc, generează încă speculații variate și alimentează teoriile conspirației.
În luna martie a anului 2020, Organizația Mondială a Sănătății declara pandemia de coronavirus, iar statele lumii încercau să facă față cu succes răspândirii foarte rapide a acestuia. La momentul acela, se știa că noul virus produce boala COVID-19, care are drept simptome principale febra, tusea seacă și dificultăți la respirație. Perioada de incubație a noului virus era estimată la două săptămâni, motiv pentru care, la începutul pandemiei, toți cei care călătoreau între state aveau responsabilitatea de a se auto-izola timp de 2 săptămâni.
Pe data de 5 martie, la Spitalul de urgență prof. Dr. Dimitrie Gerota era internat un bărbat, fost cadru MAI, în vârstă de 60 de ani. Acesta declarase că nu a fost plecat în afara țării, dar la 3 zile de la internare, pacientul a dezvoltat o simptomatologie respiratorie asociată cu febră, fapt ce i-a determinat pe medicii care îl aveau în observație să solicite în data de 9 martie efectuarea unor teste serologice specifice pentru depistarea etiologiei infecțioase, inclusiv testul pentru Covid- 19.
Spitalul a primit confirmarea pozitivării testului pentru prezența COVID-19 și imediat cazul a fost raportat către structurile de conducere ale M.A.I., conform metodologiei. De fapt, bărbatul călătorise în Israel, spitalul a intrat în carantină totală, dar focarul inițial exista deja. S-a deschis ulterior și un dosar penal pe numele bărbatului, care a declarat în repetate rânduri că se simte nevinovat și că nu îl apasă niciun fel de responsabilitate pentru infectarea mai multor persoane, medici și membri ai propriei sale familii. Apoi Parchetul General a clasat dosarul fostului polițist, procurorii spunând că nu există argumente științifice de acuzare a fostului ofițer de poliție.
Argumentul: „Urmare probatoriului administrat nu s-a putut stabili cert, cu argumente științifice, împrejurarea în care persoana internată s-a infectat și dacă aceasta a fost sau nu sursa infectării cvasi-generalizate din Spitalul de Urgență „Profesor Doctor Dimitrie Gerota”. În lipsa altor testări, realizate asupra altor pacienți, vizitatori, personal medical, anterior sau în perioada internării persoanei vizate, sursa „inițială” de SARS-COV-2 din Spitalul de Urgență „Profesor Doctor Dimitrie Gerota” rămâne nesigură, variantele teoretice – imposibil de înlăturat la un nivel de certitudine impus de standardul de probațiune utilizat în procesul penal – fiind nenumărate.”
Apoi s-au înființat centrele de carantină
Centrele de carantină erau un concept nou, motiv pentru care autoritățile locale au gafat destul de mult în implementarea lui. Uneori, încălcând drepturi fundamentale și punând în pericol chiar sănătatea celor pe care pretindeau că-i protejează. În unele orașe din țară au fost înființate centre de carantină în care s-a locuit la grămadă, uneori fiind vorba de 8 persoane în aceleași camere sau de 80 de persoane care au împărțit, pe toată durata carantinei, aceeași toaletă.
Situația a fost tensionată încă de la început, pentru că declararea pandemiei i-a pus pe decidenți în situația de a acționa rapid, pentru a limita propagarea bolii, în condițiile în care românii din străinătate reveneau acasă în număr semnificativ, după ce pierdeau locurile de muncă, ocupațiile sezoniere sau, pur și simplu, se temeau că nu vor fi lângă familii și nu vor fi bine îngrijiți.
Astfel, mii de români au fost duși în centrele de carantină și închiși acolo vreme de 14 zile, timp în care au apărut, evident, probleme. Și nu ne referim la faptul că unora dintre românii întorși din străinătate nu le-a plăcut mâncarea asigurată de stat, ci la încălcarea flagrantă a unor drepturi esențiale.
Potrivit Ordinului 414 din 11 martie 2020 privind instituirea măsurii de carantină pentru persoanele aflate în situația de urgență de sănătate publică internațională determinată de infecția cu COVID-19 și stabilirea unor măsuri în vederea prevenirii și limitării efectelor epidemiei, Ministerul Sănătății stipula clar niște reguli de respectat. În realitate, acestea au fost trecute cu vederea de autoritățile locale panicate, lovind astfel în temeliile drepturilor individuale.
În vara anului 2020, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale măsurile de izolare și carantinare forțată a populației. Pe 25 iunie, Curtea Constituţională a admis sesizarea Avocatului Poporului în legătură cu art. 25 alineatul (2) teza a doua din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi art. 8 alin. (1) din OUG 11/2020 privind stocurile de urgenţă medicală, precum şi unele măsuri aferente instituirii carantinei. Curtea Constituţională explica în motivarea deciziei publicată în Monitorul Oficial că textele de lege privind internarea obligatorie şi carantina în timpul epidemiei sunt neconstituţionale, deoarece sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, au un caracter incert şi dificil de anticipat şi nu oferă garanţii privind respectarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale. De asemenea, CCR susţinea că instituirea carantinei în România prin OUG reprezintă o veritabilă privare de libertate şi o restrângere a drepturilor fundamentale.
Centrele de carantină au început astfel să se golească, iar oamenii au început să plece din spitale, prin externare la cerere.
Drepturile religioase în pandemie
Paștele lui 2020 va rămâne unul de neuitat. Oameni de 80 de ani, care n-au prins Paște fără lumină niciodată până acum au stat în casele lor și au plâns, simțindu-se mai rupți de divinitate ca niciodată până atunci. Ceremoniile religioase s-au desfășurat fără oameni în biserici, iar lumina s-a împărțit de către voluntari celor care au dorit s-o primească. Momentul a fost unic în istoria religioasă a generației.
Așadar, și libertățile religioase au fost, și ele, greu încercate în pandemie, lucru despre care în spațiul public se vorbește cu o anumită lejeritate și chiar cu un grad de condescendență, ca și cum n-ar conta atât de mult. Deși, realmente, nevoile spiritului au o greutate egală în echilibrul vieții cu cele ale trupului.
Biserica s-a simțit în toată această perioadă exclusă din discuțiile pe marginea măsurilor restrictive. În consecință, credincioșii atașați de Biserică, au avut și ei sentimentul, oarecum previzibil, că drepturile lor religioase sunt încălcate.
Și, dacă nu avem obiceiul de a vedea lucrurile doar în alb și negru, vom înțelege că nici oamenii Bisericii nu pun la îndoială existența virusului, și ei sunt convinși că măsurile restrictive sunt necesare. Dar, în același timp, ei își doresc ca măsurile restrictive să fie proporționale cu gravitatea situației. Pentru că, dacă în starea de urgență, când numărul infectărilor din România era aproape infim, nu s-a putut participa la slujba de Înviere, iar, când infectările au urcat la peste 10.000 pe zi, măsurile nu mai erau nici pe departe la fel de dure ca atunci.
În continuare, slujbele se desfășoară în interior, unii preoți continuă să împărtășească credincioșii din Sfântul Potir, convinși de faptul că nu se ia SARS-COV-2 din sângele Domnului, iar masca este opțională în unele biserici.
Sistemul medical în colaps
Dar, mai mult decât toate cele menționate până acum, cele mai intense problemele s-au resimțit în sistemul medical. Criza coronavirusului a determinat unitățile spitalicești să trieze cu mai mare atenție pacienții, punându-i pe unii dintre ei în situația de a aștepta cu orele pentru ajutor, până la determinarea prin testare a situației lor epidemice.
Mulți au murit în această perioadă la ușa spitalelor, din cauza unor alte afecțiuni, care nu aveau nicio legătură cu noua boală. Alții s-au simțit efectiv sechestrați în spitale, așa că uneori au și fugit. Imaginile cu oamenii alergați de poliție și cadre medicale pe străzi, doar pentru că nu doreau să fie ținuți în unitățile spitalicești, ne sunt încă proaspete în memorie.
Iar disperarea aceea, despre care s-a vorbit prea puțin în anul acesta, va fi consemnată în manualele de psihologie. Căci o psihoză colectivă a fost. Iar cauza ei a stat preponderent în publicitatea foarte agresivă a panicii, care n-a servit nimănui: nici cadrelor medicale, obligate să lupte și cu boala, și cu pacientul, nici pacienților, obligați să lupte și cu boala, și cu propria frică.
Apoi, pe 14 noiembrie, la Piatra Neamț, o secție a spitalului a luat foc. Ancheta este încă în derulare, însă este cert că improvizațiile au determinat suprasolicitarea rețelei electrice. Incendiul a izbucnit la etajul al doilea al spitalului, unde erau internați 17 bolnavi, din care 8 erau conectați la aparatele de ventilație.
Spitalul Județean din Piatra Neamț este, încă de la începutul pandemiei, spital suport COVID. Acolo s-au tot întâmplat numeroase schimbări la nivelul conducerii, iar cel mai mare scandal legat de conducerea unității spitalicești a fost numirea, în vara acestui an, a lui Marius Ghineț în funcția de manager. Acesta era proprietarul unei firme de pompe funebre, fiind numit șef la spitalul din Piatra Neamț pe 15 mai de către ministrul Sănătății. Incendiul de la Piatra Neamț a atras din nou atenția asupra stării îngrozitoare a spitalelor din România, iar pandemia n-a făcut altceva decât să scoată toate problemele la suprafață.
Teoriile conspirației
În timp ce statul își sfătuia cetățenii să stea acasă, în pijamale, pentru a nu muri sau pentru a nu-și ucide rudele și apropiații, pe străzi începeau să apară cei care militau împotriva măsurilor restrictive. Aceștia erau purtătorii unor mesaje foarte controversate, coapte într-o moară propagandistică extrem de profesionist gândită.
Astfel, pe diverse pagini de socializare virtuală, influenceri și anonimi făceau apologia unor teorii cel puțin stranii, care și-au făcut foarte ușor simțită prezența în spațiul public și în conștiința multora.
De ce au funcționat atât de bine teoriile conspirației? Pentru că guvernul nu a știut să-și impună autoritatea altfel decât prin legea amenzii, pentru că liderii recunoscuți nu sunt și respectați și pentru că oamenii politici au fost văzuți dând sfaturi bune pe care, însă, ei nu le respectau. Astfel, a devenit tot mai populară ideea că virusul nu există sau, dacă există, nu e mai periculos decât răceala comună, s-a propagat ideea că virusul e o armă biologică manipulată de Bill Gates, care urmează să facă foarte mulți bani din comercializarea unui vaccin, iar neîncrederea a devenit piatră de temelie pentru comportamentul multora.
Evident, guvernul n-a făcut altceva decât să-i facă și mai agresivi pe susținătorii teoriei conspirației, de vreme ce de dimineața până seara, autoritățile n-au făcut altceva decât să dea vina pe oameni pentru că se îmbolnăveau.
La momentul declanșării crizei sanitare, era necesară o strategie de comunicare, de natură să nu perpetueze nici panica, dar care să nu permită nici relaxarea totală a populației cu privire la restricțiile impuse de la nivel guvernamental.
Și acea strategie s-a configurat prin constituirea așa numitului Grup de Comunicare Strategică, ai cărui membri n-au fost niciodată cunoscuți public, știindu-se doar că strategul în comunicare al PNL este un fost jurnalist, devenit membru de partid în 2015 și, de atunci, coordonator al Departamentului de Comunicare al liberalilor.
Dar, în realitate, în vremea coronavirusului s-a construit pe genunchi un fel de „Minister al Adevărului”, care a decis care e presa fake și care e presa curată, care merită informații și care merită pumni în gură, care știe să discearnă între bine și rău și care va face totul în goana după trafic.
Din păcate, pentru că s-a improvizat repede și nu foarte transparent, acest „Minister al Adevărului” a derutat pe toată lumea. Raportări incorecte ale numărului de bolnavi, oameni care trăiau puși în listele de morți transmise presei, blocaje în comunicarea cu presa locală și chiar interzicerea pentru o vreme a comunicării îmbolnăvirilor la nivelul județelor, personaje locale nepregătite să comunice – toate acestea au scăzut, de fapt, încrederea în competența autorităților de a ne salva.
În esență, comunicarea cu mass-media pe timp de pandemie a fost una profund deficitară. Informațiile concrete au ajuns la presă preponderent prin intermediul surselor și mai puțin pe căi oficiale.
Presa a scormonit, totuși, printre situații și a reușit să identifice chiar unele erori majore ale Ministerului Adevărului pe timp de pandemie. Decese neraportate sau decese false în listele oficiale au scăzut încrederea populației în sursele oficiale. Și, pe acest fond, au reușit ceilalți, specializați în propagandă și fake-news să facă regulile în pandemie. Iar efectele se văd clar.
Până acum, în România au fost confirmate, până acum, 640.429 de infectări cu coronavirus. În total, au murit 15.979 de persoane infectate cu coronavirus.
În așteptarea vaccinului
Pandemia pare a se afla aproape de final, cel puțin de când a început vaccinarea cadrelor medicale în România. Cu toate acestea, nici vaccinul nu este scutit de teoriile conspirației, care pretind că vaccinul poate fi un mijloc de cipare a populației sau o armă letală, cu efecte pe termen lung. Eficiența teoriilor conspirației este foarte clar reflectată și în numărul destul de mic al celor care spun că se vor vaccina cu siguranță.
Cadre medicale și didactice încă insistă asupra faptului că nu cred în faptul că vaccinul le va feri de forme grave ale bolii, dar insistă asupra faptului că timpul insuficient de testare poate pune în pericol sănătatea oamenilor. Momentan, în România au fost vaccinate doar cadre medicale, urmând ca prioritare la vaccinare să fie grupele vulnerabile de populație.
Pe parcurs, există așteptări că și cei care acum sunt reticenți la vaccinare vor accepta, în cele din urmă, faptul că numai prin vaccinare se poate pune punct unei pandemii. Dar asta, evident, se poate întâmpla numai dacă autoritățile nu vor mai acționa în stilul deja consacrat și vor învăța să comunice informațiile relevante pentru populație în termeni ușor de înțeles și simplu de digerat. Altfel, războiul se va duce în continuare așa cum a început: cu pantalonii în vine, la derută, iar populația se va implica în stoparea pandemiei așa cum s-a implicat și la alegeri: în pijamale.
