Dorul de dictator

„Tovarășul Nicolae Ceaușescu a fost un adevărat erou care a luptat pentru România” – nu sunt cuvinte rostite înainte de 1989, ci astăzi, 26 ianuarie 2021… Și în fiecare an, pe 26 ianuarie, la Cimitirul Ghencea, se deschide mereu această fantă spre trecut. Pe unii îi doare, pe alții îi sperie și altora le oferă confort. Despre ultimii vom vorbi astăzi…

Nostalgia „Tătucului” este, fără îndoială, o problemă a generațiilor care au trăit comunismul. Din păcate, uneori, generațiile acelea și-au educat și odraslele în spiritul identificării unui dictator care să le ducă aspirațiile de siguranță mai departe. Pentru că despre siguranță este vorba, în cele din urmă. Dictatorul își menține poziția, pentru că ia toate drepturile oamenilor din aria sa de influență și le oferă, la schimb, siguranța

Piața liberă, competiția reală, afirmarea în funcție de potențial, interconectarea cu lumea la nivel global, toate acestea obligă la acțiune și oferă orice, mai puțin siguranță. Așa că persoanele care au trăit sub o formă a totalitarismului au întotdeauna nostalgia siguranței de atunci, transpusă în imaginea Tătucului.

Așa se explică faptul că an de an, la Cimitirul Ghencea, zeci de oameni, majoritatea în vârstă, plâng efectiv amintirea dictatorului. Cumva, li s-a șters din memorie frica de atunci, lipsa dreptului de vorbi liber, restricțiile de tot felul și cenzura manifestată în fiecare colțișor al existenței. A rămas amintirea unui sentiment de siguranță, pe care acum nu-l mai au.

Unii vor spune că generațiile acestea, care plâng la mormântul lui Ceaușescu, se vor duce pe cale naturală și locul lor va fi luat de generațiile care n-au trăit abuzul totalitarist. Din păcate, nu e chiar atât de simplu.

Generațiile acelea își educă copiii în spiritul acestei nostalgii a siguranței pierdute și astfel se ridică pe firmament politicieni cu tendințe dictatoriale, care folosesc rețeta Tătucului, pentru a-și asigura puterea și influența. Liviu Dragnea în Teleorman sau Marian Oprișan în Vrancea sunt cele mai cunoscute cazuri de acest fel.

Dorul de dictator rămâne, din păcate, una dintre frânele dezvoltării României. Și, fie că ne place, fie că nu, această nostalgie stupidă, dar perfect explicabilă, va fi transmisă mai departe generațiilor tinere, care nu știu exact în ce constă siguranța dată de poza omnișcientă a dictatorului, căzând astfel în plasa unor politicieni care intuiesc că unele rețete ale puterii sunt mereu eficiente.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.