Silvia Uscov nu poate trece neobservată, are o energie foarte puternică și o determinare în a-și spune punctul de vedere, exact așa cum gândește și simte, calități care nu se întâlnesc foarte des în spațiul public. Deși e foarte tânără, Silvia are în spate ani buni de avocatură și este pasionată de domeniul drepturilor omului, de noile tehnologii și de inteligența artificială. Este avocat în Baroul București din anul 2012 și Managing Partner al USCOV | Attorneys at law cu sediul în București. După absolvirea Facultății de Drept a Universității din București, a urmat un master în drept penal la Academia de Poliție Alexandru Ioan Cuza, un curs de perfecționare în domeniul relațiilor internaționale la Institutul Diplomatic Român și un altul în domeniul drepturilor omului la Institutul Internațional din Siracusa (Italia), fiind membră a Asociației Internaționale de Drept Penal începând cu anul 2019. Silvia ne-a atras atenția de ceva timp și am provocat-o la o discuție liberă despre cel mai greu subiect posibil: ea însăși. Ce-am aflat puteți citi în exclusivitate, în INVESTIGATORIA.
Reporter: Când și cum ai descoperit pasiunea pentru Drept?
Silvia Uscov: Totul vine de undeva din copilărie. Îmi amintesc cu drag că toată familia urmărea serialul acela „Caracatița”, imediat după Revoluție, și bunica mea îmi spunea că semăn cu Silvia Conti. Cumva, de aici a pornit totul. Apoi, am urmat un liceu de matematică-informatică, cu gândul să dau la Medicină. În clasa a XII-a, însă, am decis să-mi urmez totuși prima pasiune, și anume Dreptul, gândindu-mă că astfel aș putea avea niște condiții de lucru mai bune. Văzând ce este în spitale și știindu-mi exigențele, mi-am dat seama că niște condiții optime de lucru nu-mi erau garantate în România. Așa că atunci am decis că Dreptul poate fi o variantă mai bună. Orientarea spre avocatură vine din faptul că îmi oferă libertate, de a conduce activitatea cum vreau. Avocatura îmi oferă cea mai mare libertate.
REPORTER: Tu ești femeie, ești tânără, ești frumoasă și este, în același timp, un avocat de succes. Te-ai confruntat cu prejudecăți în cariera ta de până acum?
S.U. E o întrebare interesantă, dar eu să știi că n-am simțit… Poate așa au fost vremurile, dar eu n-am simțit partea asta de discriminare. Dar aveam o aparență de femeie tânără, mai copil așa, iar cei cu care intram în contact considerau că nu aș avea cum să fiu bine pregătită sau să susțin niște argumente interesante. Am încercat să transform asta în avantaj și să profit cumva de faptul că ceilalți lăsau garda jos, să folosesc ca o armă subestimarea celorlalți. Cred că acesta e secretul în gestionarea discriminării: să te folosești de subestimarea altora și să-i surprinzi.
R. Cât de mult te implici emoțional în cazurile tale?
S.U. Da, mă implic, normal. De aceea, eu intru în cauze penale, dar nu foarte multe, mi le aleg, pentru că mai mult de atât, din punct de vedere emoțional, nu aș putea să duc. Ajungi acasă, e destul de greu să te detașezi de problemele unui caz. Îmi aduc aminte când a fost vorba de o condamnare… Am stat cu clientul, cu familia clientului, până la predarea lui și, pe drumul spre penitenciar, am însoțit mașina poliției și, cumva, m-am despărțit simbolic de persoana care, pentru o perioadă de timp, era exclusă din societate în scopul reeducării. Probabil că ar fi mai ușor de gestionat emoțional, dacă ai avea siguranța că dreptul s-ar aplica așa cum trebuie, pentru că la final ai spune că s-a aplicat litera legii, oricât de dură este ea, și atunci ești cu inima împăcată.
R. Dar uneori asta nu se întâmplă…
S.U. Exact! Și aici intervine frustrarea, nu numai personală, cât și profesională. Pentru că tu simți că ai dat tot ce ai putut da, că ai încercat să oferi cea mai bună apărare și trebuie să explici clientului și familiei lui o decizie nu tocmai corectă. Mai greu mi se pare să explici asta familiei, că ea rămâne. E ca atunci când o persoană moare. Cel mai greu de dus o veste de tipul unei condamnări sau de moartea cuiva este pentru cei care rămân în urmă, care trebuie să învețe să accepte. Dar în fața instanței, îmi place să-mi formulez apărările într-un mod obiectiv, matematic și precis, fără să apelez la argumente de ordin emoțional. Și chiar și când simt că un client e vinovat, încerc să îi asigur cea mai bună apărare a drepturilor sale procesuale. Drepturile tuturor sunt importante, atât ale victimei, cât și ale inculpatului.
R. Dintre clienții pe care tu i-ai apărat, bănuiți de săvârșirea unor infracțiuni de corupție sau evaziune fiscală, tu crezi că ei devin la un moment dat conștienți de greșelile lor și le regretă cu adevărat? Crezi că după ispășirea pedepsei, fac ei lucrurile diferit?
S.U. Pedeapsa are funcție represivă, adică scoatem infractorul din societate temporar, și funcție de reeducare, care ar trebui să primeze. Sistemul penitenciar din România nu oferă această funcție de reeducare, nici pentru cei condamnați, care nu au o pregătire superioară și, cu atât mai puțin, pentru cei care au o pregătire superioară. Acea perioadă petrecută în penitenciar este doar o perioadă în care ești îndepărtat de societate, apoi suferi la ieșire consecințele condamnării, pentru că numele tău e afectat, se pune o anatemă socială, ceea ce nu este neapărat cea mai bună soluție. Partea de reeducare în penitenciare nu prezintă interes. S-ar fi putut realiza forme de reeducare, chiar și prin activități de voluntariat, prin implicarea psihologilor, care ar putea face ceva mai mult pentru aceste persoane, astfel încât la întoarcerea în societatea, ele chiar să fie utile societății. Nu niște persoane care în penitenciar poate își perfecționează tehnicile infracționale. Pentru că mulți se reeducă în rău. Cei cu educație superioară nu au parte de niciun fel de reeducare, este doar o perioadă în care așteaptă să treacă timpul, pentru că cel mult, pot discuta ei între ei pe anumite aspecte, pentru a se îmbogăți intelectual, să citească și cam atât. Și să scrie… Există și acum niște beneficii pentru cei care scriu cărți în detenție, dar nu mai sunt la nivelul la care erau. Cred că unii dintre ei scriu cărți pentru că au o pasiune pentru asta și din nevoia de a-și crea o lume în care să-și poată accepta soarta. Pentru că nici psihologii din penitenciare nu sunt dintre cei mai pregătiți, din păcate. Există, evident, și excepții. Dar eu spun la modul general din ce îmi spun condamnații. Și partea de reeducare e esențială, pentru că, în lipsa ei, ne simțim în siguranță numai în perioada în care condamnatul își ispășește pedeapsa. Dar n-ar trebui să ne simțim așa și după?
R. De când profesezi tu, aș vrea să te întreb cum vezi relația cu instanțele și m-ar interesa să știu dacă ai asistat la nedreptăți de-a lungul carierei tale, dacă ai văzut situații în care s-au luat decizii prea aspre sau prea ușoare?
S.U. Ele există, asta e clar. Dacă ar trebui să dau un procent, aș zice la modul optimist, sunt cam 15%. Colegii mei dau chiar procente mai mari, dar eu nu cred că e așa. Majoritatea judecătorilor sunt oameni de bună credință care știu Dreptul și-l aplică. Noi avem principiul acela că „Decât un nevinovat în închisoare, mai bine zece vinovați care sunt în libertate”. Și cred că ar trebui să ne axăm pe zona aceasta a procentului minoritar pentru a îndrepta sistemul. Cum facem concret, pornește de la educația noastră, a cetățenilor.
R. Ai spus că majoritatea judecătorilor sunt oameni în regulă care aplică legea corect. Cei care n-o fac, de ce n-o fac?
S.U. Pentru că au o percepție defectă, aș spune, asupra societății și asupra Dreptului. Chiar cred că în sinea lor își justifică activitatea spunând că ei au acționat corect, că au dat soluția corectă. Și nu mă refer la cei care ar săvârși infracțiuni de corupție, acum eu chiar vorbesc despre cei care în sinea lor cred că au acționat corect.
R. Deci sunt și unii corupți.
S.U. Sunt. De aceea am dat un procent de 15%. Aș spune că din acest procent de 15, o mică parte dintre magistrați sunt corupți. Vreau să nu cred că există un procent atât de semnificativ al lor în justiție, după atâtea dosare penale și după atâta urmărire, și de către presă, și de către ceilalți. Cei care dau aceste soluții, ei chiar cred în ele, deși ele sunt nedrepte. Am vrut să observ modalitatea în care anumite persoane gândesc Dreptul. Un judecător este influențat în luarea unei decizii și de opiniile lui, de ideologia în care crede, de valorile lui personale. Și atunci este și o viziune puternic subiectivă asupra Dreptului. Dreptul este o formă hibridă între o știință exactă și una umanistă. De aceea, cred că nu trebuie să ne îndepărtăm foarte mult de componența exactă, astfel încât să justificăm alegerile noastre care provin din zona științelor umaniste.
R. Atunci ce părere ai despre existența Secției de Investigare a Infracțiunilor din Justiție?
S.U. Eu consider că este necesară, dintr-un singur punct de vedere. Nu vorbesc despre faptul că poate ar trebui să existe un aparat de procurori care să fie și în teritoriu. Deci ar putea exista îmbunătății ale acestei Secții, dar nu cred că trebuie desființată. Strict la nivel de principiu, SIIJ ar trebui să-și continue activitatea. Cel mult, aș putea să aduc niște îmbunătățiri în sensul problemelor remarcate deja ca fiind vulnerabilități.
