În ziua aceea caldă de 10 august, Piața Victoriei ardea. Fiecare strigăt își avea rana lui și fiecare rană era importantă. Dar, într-un fel miraculos, zecile de mii de strigăte din ziua și noaptea aceea păreau a fi devenit unul singur.
Nici gazele lacrimogene, nici tunurile cu apă, nici pumnii jandarmilor nu reușeau să stingă unitatea aceea fierbinte, pe care toți o simțeau ca pe un curaj imens. Numai aerul acela înțepător care te urmărea pe fiecare arteră ce pleca din Piața Victoriei amintea că sistemul luptă și nu renunță, oricât de tare s-ar striga afară.
Riposta a fost necruțătoare și n-a ținut cont nici de copiii aduși în brațe sau de mână de către părinți care voiau să îi învețe sensul democrației într-o țară care încă mai pretindea că s-a civilizat cu zeci de ani în urmă. N-a ținut cont nici de bătrânii care se țineau de nas să nu leșine sau se fereau din calea “autorităților” care pretindeau că procedează ca la carte, deși nimeni nu cunoștea valabilitatea acelei cărți în democrație. N-a ținut cont de femei, de bărbați sau de faptul că unii veniseră de la sute de mii de kilometri ca să fie prezenți la un eveniment menit să schimbe percepția Puterii despre ea însăși, să le arate lui Dragnea, Dăncilă, Iordache, Carmen Dan și celorlalți că nu sunt zei, pentru că democrația n-ar trebui să coexiste cu abuzul.
Noaptea s-a lăsat ca o pedeapsă, iar autoritățile au devenit și mai agresive. Ascunși pe după mașini, borduri, garduri sau prin magazine, oamenii care credeau despre România că e o țară democratică încă se simțeau nedumeriți. Părea mai mult coșmar decât realitate faptul că oameni cărora ei le oferiseră puterea și care, teoretic, ar fi trebuit să fie în slujba cetățenilor, loveau acum cu sete în copii, părinți, bunici, nepoți plecați în străinătate și întorși să strige pentru țara lor.
Nedumerirea n-a mai trecut, în ciuda faptului că de atunci s-au scurs deja ani buni. Suntem în anul 2021, tot în august, guvernul e altul, dar rana nu s-a închis nici măcar parțial. Ba chiar s-a agravat, iar infecția pare să nu se trateze doar pentru că i se dă timp…
Nimeni nu a plătit pentru ziua aceea. Nici Dragnea, nici Carmen Dan, nici Iordache, nici Dăncilă… Și-au pierdut doar funcțiile. Dar asta e nimic. Pentru a fi tacâmul frustrării complet, Carmen Dan se afișează zâmbitoare în spatele lui Dragnea la eliberarea din Penitenciarul Rahova, după care se întoarce la jobul ei călduț și bine plătit de la Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, Florin Iordache continuă să ocupe fotoliul de președinte al Consiliului Legislativ și are rang de ministru, iar Dăncilă e strateg la BNR și trăiește bine din banii obținuți din vânzarea cărții ei pline de greșeli gramaticale. Toți oamenii lui Dragnea sunt bine… Numai noi nu.
Încă așteptăm să plătească cineva și, într-o țară în care justiția ar funcționa, asta s-ar fi întâmplat deja în multe feluri. Desigur, nu poți avea așteptări prea mari de la o justiție care eliberează un primar acuzat că ar fi violat o copilă pe care a și lăsat-o însărcinată, motivându-și decizia prin faptul că pericolul social nu există.
Dar oricine cu mintea întreagă s-ar aștepta ca măcar numărul imens de oameni loviți sau agresați în ziua aceea de 10 august să fi contat în vreun fel pentru cineva. Pentru statul care, în mod nejustificat, s-a întors în ziua aceea, prin interpuși cu certe tendințe de psihopatie, împotriva cetățenilor lui. Pentru că statul ar trebui să-și ia revanșa pentru abuzul de atunci. Dar nu se vrea… Statul e în continuare paralizat…
Și, în timp ce noi încă ne luptăm cu rănile de atunci, încercând să găsim moduri prin care să nu mai ajungem niciodată în situația aceea, oamenii lui Dragnea sunt bine. Mai nou, chiar și Dragnea pare fericit pe Instagram, pentru că, oricum, a plătit pentru prea puțin și știe asta. Noi, în schimb, nu suntem bine deloc. Și nici statul român, care pare din ce în ce mai bolnav, pentru că după nicio criză acută (Revoluția, Colectiv, 10 august) n-a vrut nimeni să-l pună sub tratament și să-l vindece de monștrii care s-au hrănit din el până n-a mai rămas decât foarte, foarte puțină speranță…
