“Orfanii” din inima României, captivi între indiferența “părintelui bun” și interesele “părintelui generos”

“Am simțit că statul român este un părinte bun, mă ajută să mă descurc. Dar în  ultimii 30 de ani nu prea s-a mai comportat astfel… Atunci s-a gândit statul maghiar că are niște orfani, pe care nu-i poate lăsa să se ofilească precum urzicile și a intervenit…”

Sunt cuvintele unui etnic maghiar din Miercurea Ciuc, care de zeci de ani muncește într-o asociație finanțată de guvernul ungar. Dar vom reveni la el…

Am început, totuși, cu vorbele lui, pentru că ele au surprins cumva esența unei stări de spirit echilibrate cu privire la felul în care zona Ardealului a devenit terenul de joacă al unei ideologii străine, despre care statul român nu vrea să știe prea multe.

E un fel de cucerire tacită a populației, prin investiții, achiziții și elemente de cultură, care se simte astfel “mândră că aparține Ținutului Secuiesc”. Despre mândria de a fi român nu se vorbește niciodată în Harghita, Covasna sau Mureș. Pentru că statul român pare din a fi pe atât de absent pe cât statul maghiar e prezent. Și investește în educație, în cultură, în economie, în agricultură, chiar și în sport…

Iar localnicii simt că statul maghiar face pentru ei mult mai mult decât România, țara în care locuiesc, dar pe care nu mai simt nevoia s-o cinstească nici măcar prin utilizarea limbii naționale.

În Harghita cu greu găsești pe stradă un om care să știe să-ți răspundă la întrebări în limba română. Pur și simplu, n-o știu. Nu e vina lor, n-au învățat-o nici acasă, iar la școală au învățat-o prost, depănând pe de rost comentarii ca să treacă de pragul bacalaureatului. Apoi au uitat tot.

Vorbesc, în schimb, limba engleză cu o fluență de invidiat. Așa că pentru vizitatorul superficial, gândul că în România trebuie să treacă pe engleză ca să schimbe două cuvinte cu un tânăr localnic e cel puțin bizar.

Și poate că e. Dar bizarul acesta are explicații care merg foarte departe, până în inima responsabilității statului român și a intereselor statului maghiar în zonă. Situația teritoriilor locuite preponderent de etnici maghiari nu poate fi judecată în alb și negru, ci numai nuanțat.

Iar vina, dacă se poate vorbi despre o vină, e la nivelul statelor implicate în poveste, în niciun caz a oamenilor care locuiesc aceste teritorii și care se simt în continuare niște “orfani”, captivi între indiferența “părintelui bun” și interesele “părintelui generos”.

Odată ajunși în Miercurea Ciuc, în Sfântu Gheorghe sau în Odorheiu Secuiesc nu te mai simți în România. Orașele sunt, în primul rând, curate. Lumea știe să nu arunce resturi pe stradă, iar copiii fără adăpost primesc bani dacă fac curat pe străzi la finalul zilei. Și chiar fac asta.

Miercurea Ciuc, reședința județului Harghita, e un oraș mic. Numele lui este atestat pentru prima dată sub forma Csíkszereda într-o scrisoare din anul 1558, cu referire la târgurile săptămânale ținute acolo în zilele de miercuri.

Potrivit recensământului din 2011, din cei aproape 40.000 de locuitori ai micului oraș, 78,55% sunt maghiari și 16,78% sunt români.

Orașul e liniștit, străzile sunt impecabile, clădirile extrem de bine întreținute. Însă aproape orice informație se primește în limba maghiară sau… în engleză. Puțini mai știu să vorbească într-un mod corect limba română și asta pentru că n-au cum și cu cine exersa.

Am vorbit despre asta mai întâi cu oamenii “de rând”, cei care nu trăiesc în conflicte inter-etnice și care nu câștigă sau pierd nimic dacă zic adevărul. De exemplu, proprietara unei pensiuni din Miercurea Ciuc, care spune despre sine că e “ungară”, ne-a explicat esența barierei lingvistice și cauzele ei.

“Noi, cei din generația mea, mai știm și limba română. Eu am învățat la grădiniță în limba română. Dar cei mai tineri nu prea mai știu română deloc. Așa învață în școală. Avem un colegiu român, “Octavian Goga”, dar restul sunt învățământ în limba maghiară, cu secție de română. De lucrat, pleacă apoi în Ungaria, Suedia sau Germania, își fac case și se întorc. La noi, că e reședință de județ, sunt mai mulți români, dar la Odorheiu Secuiesc sunt și mai puțini. Tensiunile însă nu se simt. Ele se văd așa din exterior, dar noi nu simțim efectiv asta. Iar comunitatea de români are evenimente, are locuri unde se poate întâlni, nu sunt lipsiți de posibilități. Numai cine nu stă aici poate crede că între noi sunt tensiuni”.

În zonele locuite preponderent de etnici maghiari, școlile românești sunt extrem de puține. Colegiile poartă numele unor personalități de origine maghiară, iar unitățile de învățământ superior sunt finanțate de Ungaria și își țin cursurile preponderent în limba maghiară. Există și câte o secție răzleață de limbă română și cam aici se oprește totul.

Pare ciudat, din nou, dacă te întrebi ce se întâmplă cu absolvenții acestor instituții de învățământ, în cazul în care ar vrea să profeseze într-o zonă a României fără să cunoască limba română. Dar, de fapt, mulți dintre ei pleacă. Destinațiile preferate sunt, evident, Budapesta sau diferite orașe din Germania.

Despre lipsa tensiunilor ne-au vorbit aproape toți interlocutorii. Ei spun că nu poți ajunge să înțelegi “problema” dacă nu pornești de la un punct minim al preconcepțiilor.

Cel mai dificil e să înțelegi cum e posibil ca în județe din România să existe foarte mulți oameni care nu știu limba țării în care locuiesc. Dar pe măsură ce intri mai adânc în poveste, ajungi să pricepi cum stau lucrurile și chiar să le găsești sensul și explicația.

Lucian Conțiu este medic chirurg și consilier județean la Harghita. Vine din Târgu Mureș și s-a adaptat destul de bine la condițiile din Miercurea Ciuc, unde profesează de vreo cinci ani. Am purtat o lungă discuție cu el și, în multe momente, s-a simțit stingher în fața unor întrebări, de genul: “Dar voi, politicienii români, ce spuneți comunității de români, ca să se simtă mândră de identitatea ei?”

În mod aproape straniu, și el ne-a adus în discuție metafora familiei: a părintelui sărac, care aduce copiilor o ciocolată și a părintelui bogat, care le dăruiește o mașină, părintele “sărac” fiind statul român, care investește foarte puțin în regiune, în timp ce guvernul ungar oferă, prin fundații, tot felul de beneficii pentru comunitate, în ansamblul ei. Iar “copilul” nu poate fi, evident, blamat că întinde mâna spre părintele care îi dă cele mai frumoase cadouri.

“Trebuie să recunoaștem că aici e o zonă specifică, zona secuilor, care au anumite tradiții, obiceiuri, au o limbă care pentru noi este necunoscută. Dar și pentru ei, tot pe partea de limbă s-a creat o falie foarte mare. Accesul lor la a cunoaște limba română este dat de școală sau de familii. Dar dacă familia este de etnie maghiară, acolo nu se vorbește decât limba maghiară. În momentul în care se ajunge la școală, programa care le este dată este cea care este predată și comunității românilor. Este foarte greu pentru ei să li se ceară același lucru, neavând bazele de a comunica corect în limba română, li se impune să ajungă la un nivel imposibil. Și cu fiecare an care trece, groapa se face și mai mare și așa ajung să aibă față de limba română o aversiune. Problemele care ar fi între noi eu cred că de aici sunt: de a nu înțelege universul, limba, cultura celuilalt.”, ne-a declarat consilierul județean.

Zona nu este niciodată vizitată de politicieni români care să transmită comunității de români sentimentul acela de apartenență la o cauză comună. Lucian Conțiu ne-a mărturisit că nici Marcel Ciolacu, nici Florin Cîțu și nici alți politicieni români de anvergură nu au avut întâlniri, nici măcar în scop electoral, cu acea comunitate mică de români ai zonei. În schimb, Ungaria își trimite înalții oficiali ai guvernului și la cele mai aparent nesemnificative evenimente culturale care au loc în județele cu populație maghiară. Și vom și exemplifica.

În luna august a acestui an, la Sâncrăieni, o localitate din apropierea reședinței Miercurea Ciuc, a avut loc întâlnirea Uniunii Sfântului Rege, la care a participat chiar președintele Parlamentului ungar, Kövér László. În cadrul discursului său, acesta a amintit de “necesitatea consolidării sentimentului de solidaritate națională pentru maghiarii din afara granițelor”, menționând că această politică va constitui pentru Ungaria o politică prioritară în perspectiva alegerilor parlamentare din Ungaria de anul viitor.

Politicienii locali care se declară români nu știu de ce nu face statul român nimic pentru această zonă și nici de ce nu se preocupă nimeni de mândria locală a comunității românești.

“Nu știu să vă spun de ce nu se implică statul român în rezolvarea acestei probleme. Este o situație care cuiva îi convine. Se închid ochii, s-au închis ochii 30 de ani, poate mai mult. Investițiile din zona asta, din partea statului român sunt puține. Statul ungar investește în zonă. O să mă întrebați de ce. Uitați-vă în Covasna, este echipa de fotbal, stadionul acela, din ce știu eu, e investiția statului maghiar. De ce nu investește statul român? Nu știu… Eu vă întreb altceva: dacă ați fi într-o comunitate ca asta și vezi că la nivelul conducerii țării nu ești băgat în seamă, ce faci? Ai varianta să te plafonezi sau să vezi cine îți întinde mâna. Ți-a întins mâna un alt guvern, accepți. Ideea e ca zona să fie dezvoltată. Mi-aș dori să văd implicarea și în zona noastră a statului român. Oamenii din zona asta se simt abandonați de statul român, da. Comunitatea maghiară a găsit ceva de care să se agațe, de ideea Ținutului Secuiesc, pentru ei e o modalitate de a fi mândri, de a-și arăta apartenența la ceva. În schimb, comunitatea română e în altă situație. Ei nu se văd nici în zona asta de Ținut Secuiesc, nici în partea din afara Ținutului Secuiesc. Ar trebui și Bucureștiul, la un moment dat, să arate o mai mare disponibilitate, nu știu, să arate că le pasă de zona asta, să simtă și oamenii de aici că facem și noi parte din ceva. Ca să înțelegi fenomenul, îți trebuie timp. Dacă vii aici cu ideea că “eu sunt majoritar și ei trebuie să-mi știe limba”, n-ai rezolvat nimic. Din procentul acela de 16% români, mulți dintre ei sunt mândri. Mândri și puțin dezamăgiți. Ar fi frumos ca, din când în când, mândria asta să fie alimentată cu ceva. E ca într-o familie, în care părinții sunt despărțiți, unul îți dă ciocolată și altul o mașină.”, mărturisește Lucian Conțiu.

În Miercurea Ciuc există un singur liceu românesc, și anume “Octavian Goga”. Celelalte au predare aproape exclusivă în limba maghiară.

În centrul orașului Miercurea Ciuc se ridică fastuoasă o universitate care pare cumva imensă pentru un oraș atât de mic. Totul e modern, impunător, atmosfera e una similară centrelor universitare mari din țară.

Se numește Universitatea Sapienția și asigură educație superioară preponderent tinerilor vorbitori de limbă maghiară. Povestea e destul de veche, dar asta nu o face mai puțin interesantă pentru cine vrea să vadă situația.

În anul 1999, Guvernul și Parlamentul Republicii Ungare au decis finanțarea educației superioare în limba maghiară din Transilvania prin înființarea unei universități particulare maghiare independente în România, scop pentru care au alocat resurse din bugetul anului 2000.

Așa a apărut Fundația Sapientia, pe 16 martie 2000, la inițiativa unor înalți prelați ai bisericilor istorice maghiare din Transilvania, mai precis arhiepiscopul romano-catolic Dr. Jakubinyi György, episcopii romano-catolici Tempfli József, Reizer Pál și Martin Roos, episcopii reformați Dr. Csiha Kálmán și Tőkés László, episcopul unitarian Dr. Szabó Árpád, și episcopul lutheran Mózes Árpád.

Potrivit site-ului oficial al Fundației Sapientia, membrii Consiliului Director al Fundației Sapientia au fost numiți de către conducătorii Bisericilor Fondatoare, sarcina lor devenind definirea și implementarea obiectivelor Fundației. În prezent finanțarea este asigurată de Fondul Bethlen Gábor, înființat de guvernul Ungariei pentru susținerea maghiarilor din străinătate.

Fondul “Fondul Bethlen Gábor” oferă anual miliarde de forinți către numeroase organizații și fundații maghiare din zona Ardealului. Printre acestea se numără: Asociația Profesorilor Maghiari din România, „Academia de Fotbal” din Miercurea Ciuc, Fundația Școala, Fundația Studium Prospero sau echipa de fotbal Sepsi OSK.

La scurt timp după s-a înființat Universitatea Sapientia, iar din anul 2000, Fundația acoperă inclusiv cheltuielile Universității Creștine Partium.

Pe 3 octombrie anul acesta, Universitatea Sapientia a împlinit 20 de ani de existență. Rectoratul și centrul administrativ al universității se află la Cluj, iar facultățile sunt împrăștiate în întreaga zonă locuită de populație maghiară.

Am văzut atât filiala de Miercurea Ciuc, cât și pe cea de la Sfântu Gheorghe.

Ambele sunt impresionante, atât prin calitatea construcției, cât și prin felul în care e organizat totul. Am vrut, însă, să aflăm mai multe despre finanțarea acestor unități de învățământ, dar și despre destinația specialiștilor pe care facultățile din cadrul Universității Sapienția îi pregătesc. În acest scop am purtat o discuție cu rectorul Universității Sapientia, TONK Marton.

“În Miercurea Ciuc avem cam 800 de studenți. Majoritatea provin din regiunile transilvănene, desigur. Atracția cea mai mare o avem în Miercurea Ciuc, Târgu Mureș, Sfântu Gheorghe, dar cum avem specializări care funcționează numai și numai la Miercurea Ciuc, sunt și studenți care vin din orașe mai îndepărtate. Într-un procent de 70%, finanțarea universității noastre provine din fonduri externe (guvernul maghiar) și cam 30% fonduri proprii, mai ales din activități de cercetare, prestări servicii, etc. Finanțare normative din partea statului român nu avem, ne dorim desigur, pentru că Universitatea Sapienția este parte integrantă a învățământului universitar din România din anul 2012. Nu voi include taxele de școlarizare, pentru că avem mai degrabă taxe simbolice.”, ne-a spus rectorul Universității Sapientia, TONK Marton.

Taxele simbolice sunt, în fapt, modul în care comunitatea vorbitoare de limbă maghiară este sprijinită.

“Ideea înființării universității noastre era să acoperim acele domenii de știință, acele specializări, care în momentul de față nu sunt acoperite de învățământul de limbă maghiară din România, cum ar fi agronomia, de exemplu, și să facilităm accesul la învățământul superior și acelor tineri din regiunile, să spunem pe nume, mai sărace ale României, căci Harghita și Covasna nu sunt între cele mai dezvoltate regiuni, la învățământul universitar. Ei probabil nu pot să vină în Cluj, să plătească taxe și chirii. ”

Studenții români ai Universității Sapienția sunt de ordinul zecilor, pentru că limba de predare a universității este limba maghiară, mai puțin specializările română-engleză sau traductologie la Târgu Mureș.

L-am întrebat pe rectorul TONK Marton ce se întâmplă cu studenții vorbitori exclusiv de limbă maghiară la finalul specializării lor, de vreme ce ei nu pot lucra pe teritoriul României decât în zonele populate preponderent de populație maghiară.

“Misiunea universității este, printre altele, contribuția la menținerea în România a tinerilor, indiferent de etnie. Dorința noastră e să rămână acasă. Și noi știm foarte bine că dacă ne dorim ca ei să rămână acasă, trebuie pus accent semnificativ pe competențele lingvistice în limba română, pentru că, dacă asta nu se întâmplă, ei sunt excluși din potențialul pieței muncii. De aceea, am introdus regula ca la fiecare specializare, o materie să se predea în limba română, le oferim cursuri suplimentare în limbă română. Întrebarea dumneavoastră e justă. Dacă nu se întâmplă asta, ei vor fi nevoiți să lucreze în altă parte sau chiar și mai departe, unde se descurcă cu engleza, de exemplu. De la noastră pleacă în străinătate cam aceeași proporție care pleacă de la orice universitate, conform statisticilor noastre. Noi nu ne dorim să producem pentru Ungaria, pur și simplu.”, a mai punctat rectorul Universității Sapienția.

S-ar putea crede că “orfanii” la care facem referire în prima parte a acestei incursiuni în “inima României” sunt exclusiv cele câteva procente de populație vorbitoare de limba română. Vom descoperi, însă, și în episoadele viitoare că “orfani” sunt și etnicii maghiari din Ținutul Secuiesc, la fel de limitați în exercitarea aptitudinilor pe care le au în afara zonei de domiciliu.

Pentru toți aceștia, români sau secui, există un “părinte bun”, cel care îi cuprinde la nivel teritorial pe toți, dar care nu le oferă prea multe nici unora, nici altora, și un “părinte generos”, care cucerește în tăcere, dar foarte eficient “inima României”, prin implicare constantă.

Îi vom cunoaște în episodul următor pe cei care încearcă, la nivel individual, să contribuie la consolidarea unei identități românești în zonă, dar și pe cei care au în spate o întreagă experiență a istoriei intereselor din zonă, exact așa cum ele s-au manifestat.