Despre monștri și morți…

România e sufocată. Fiecare respirație a ei miroase a putred. În fiecare zi, se moare în România cât echivalentul unor sate întregi, iar oamenii strigă în felul lor că nu mai au putere să rabde și, mai ales, că nu mai încredere. Toate vin de undeva… Plătim pentru niște greșeli mai vechi.

Da, e simplu să punem vina în spatele unor factori de influență. Să spunem că e despre Șoșoacă, Simion, Budeanu sau alții ca ei. Și totuși, dacă totul era bine în afară de ei, niciunul dintre aceste nume nu ar fi fost astăzi notoriu. Greșelile sunt mai vechi și s-au stratificat în timp, într-un conglomerat aproape impenetrabil al incompetenței și imposturii.

Dacă am spune că astăzi se moare în România pentru că noi toți am închis ochii atunci când cineva ne spunea că a plătit pentru atenția medicului înaintea unei operații, mulți ar spune că exagerăm. Sau dacă am spune că morțile de acum sunt vina politicienilor care și-au angajat rudele în instituții publice, iarăși ar fi mulți care să ne contrazică.

Pentru că, într-un fel, între putreziciunea sistemului public pe care îl cunoaștem și îl acceptăm de atâția ani și moartea din pandemie nu pare a fi o foarte strânsă legătură. De obicei, vina se caută în trecutul recent, în felul în care au fost gestionate ministerele de resort și în felul în care au acționat politicienii de când a început totul.

Dar, dacă ne gândim mai bine, ne dăm seama că, dacă am fi trăit într-o țară în care nicio funcție publică n-ar fi fost ocupată pe criterii de rudenie, prietenie sau șpagă, poate ar fi fost mai greu să se ajungă aici.

Dacă fiecare om din sistemul public ar fi fost selectat pentru competența lui profesională, poate că pandemia ar fi fost mai ușor de suportat. Dacă fiecare știa exact ce are de făcut și fiecare ar fi făcut ceea ce trebuia să facă, nici n-am fi fost vreodată în situația asta. Dacă noi nu ne-am fi uitat ani întregi la emisiuni cu vulpițe și elodii, Șoșoacă și Budeanu n-ar fi ajuns niciodată în prime-time. Pentru că au existat timpuri în care televiziunilor le era rușine să invite oameni de un anumit nivel. Dar publicul a început să ceară nebuni, bețivi, proști, pentru că era amuzant să-i vadă live în emisiuni serioase, nu în comedii regizate, care aveau, totuși, o morală. Între timp, morala s-a disipat cu totul…

Studiourile TV s-au umplut de ciudați care ne făceau să râdem, să ne enervăm. Cititorii în astre au început să emită opinii politice. Apoi medicale. Vă mai miră acum, în aceste condiții, conspiraționismul? Păi dacă Venus în retrograd determină revenirea economiei și relansarea agriculturii, atunci de ce n-ar conține și vaccinul un cip sau chiar semnul Fiarei? Vedeți? Totul se leagă!

Iar astăzi nu facem altceva decât să plătim pentru toate astea. Pentru superficialitate, pentru frica de a vorbi despre corupție, pentru neputința de a reacționa în fața celui care cere șpagă pentru ceea ce se cuvine să facă prin fișa postului, pentru faptul că preferam să ne ținem gura când o mimoză ajungea secretar de județ sau deputat sau când un paznic era numit prefect, pentru toate astea plătim astăzi cu viața.

Desigur, e mai simplu să ne spălăm pe mâini și să zicem că totul are legătură cu guvernarea ultimilor doi ani și cu Șoșoacă. Dar simplul fapt că Șoșoacă există în dezbaterile noastre și, mai ales, în Parlamentul României arată fractura de logică. Vina pentru România de azi aparține celor care au tăcut și au închis ochii, pentru ca astăzi să poată vorbi și vedea oameni pe care, în alte timpuri, nici nu i-am fi luat în seamă.

Am ajuns aici pentru că unor oameni ca Dăncilă li s-a permis să fie premieri, în timp ce studenții buni, dar fără pile, au învățat pe calea cea grea că în viață nu contează ce poți, ci pe cine cunoști.
Am ajuns aici pentru că multora dintre noi nu ni s-a părut atât de grav faptul că premierul Cîțu mai trăgea la măsea înainte de a lua volanul în mâini.

Am fost blânzi și toleranți cu non-valorile, cu corupții, cu proștii, cu șpăgarii, cu bețivii, cu imbecilii. Iar acum ne mirăm că murim unul după altul și nimeni nu ridică un deget.  Monștrii care acum ne sperie erau niște doar niște puncte negre pe harta conștiinței noastre colective. Așa cum era și virusul la un moment dat. Dar ei au crescut în timp, sub privirile noastre și au profitat de limbile noastre legate pentru a se face mari și a înghiți totul în jur. În România e noapte de mai mult timp. Nu s-a întunecat brusc.

Iar licărul de lumină e acum tot mai șters, chiar dacă e încă acolo, în fiecare dintre noi. Tot de noi depinde să-l creștem mare, ca să ucidă monștrii pe care noi i-am zămislit în tăcere și lașitate, din prea multă toleranță la abuz, căci noi venim din comunism, nu-i așa?

Până atunci se va tot plăti. În vieți de oameni, despre care mulți vor continua să spună că sunt direct responsabili de propria lor dispariție. Iar monștri vor crește în continuare. Până când nu va mai fi nimic de făcut…