Carmen Uscatu este, alături de Oana Gheorghiu, imaginea unor proiecte majore pentru sistemul medical românesc, proiecte care au reușit să schimbe percepția românilor despre ceea ce e sau nu imposibil. Pentru că în urmă cu niște ani, mulți ar fi crezut că e imposibil ca o asociație să construiască, din donații, spitale. Azi, grație echipei “Dăruiește Viață”, toată lumea știe că, atunci când vrei ceva ce statul nu oferă, poți încerca să obții prin forțe proprii.
Pentru a ajunge la rezultatele la care au ajuns, însă, Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu au riscat totul. Au renunțat la locurile de muncă și s-au dedicat cu totul asociației pe care au înființat-o pentru a ajuta, inițial, un tânăr de 17 ani pe care nimeni nu mai încerca să-l salveze. A urmat apoi o poveste lungă, în care s-au construit spitale, s-au schimbat repere și mentalități și care continuă cu proiecte ce-și propun revoluționarea sistemului sanitar românesc. Despre aceste proiecte, dar și despre propria experiență din „industria binelui” ne-a vorbit Carmen Uscatu, în exclusivitate, în cadrul unui interviu marca INVESTIGATORIA.
REPORTER: Când ai conștientizat că ai vocația altruismului?
Carmen Uscatu: Nu cred că există un moment anume, pentru că nici nu știu dacă mi-am dat vreodată seama de lucrul ăsta. Pentru mine, foarte important este să restabilesc cumva dreptatea. Atunci când niște lucruri nu mi se par corecte, pentru mine e esențial să pot interveni. Și la fel de important e să-mi întăresc încrederea că de mine, ca om simplu ce sunt, depinde dacă niște lucruri se vor schimba sau nu. Adică înainte de a cere ceva cuiva, trebuie să fac eu niște lucruri. Și observ lucrul acesta în fiecare zi, când văd reacții negative la unii și alții la adresa celor care fac și mă deranjează foarte tare. În continuare, cred că e esențial să încerci să faci tu lucrurile să meargă și numai așa vei înțelege cum funcționează lucrurile și așa poți să evaluezi și să judeci mai puțin pe cel care face și greșește.
R: De unde a venit ideea de a dărui viață?
C.U. Din 2009 suntem implicate în zona industriei binelui, ca să-i zic așa. Am pornit de la povestea unui băiat de 17 ani, iar în 2012 ne-am lăsat și job-urile, pentru că, timp de trei ani, am făcut în paralel și munca din companie, și acțiunile noastre de ajutorare.
R: Dar nu ți-a fost teamă să riști totul pe o singură carte?
C.U. A fost ceva care ne-a dat un mare curaj. Acest ceva a fost o întâlnire. Cred că, la momentul potrivit, în viață, apar niște oameni care să îți spună niște lucruri, lucruri cu care, dacă rezonezi, ajung cumva să-ți schimbe traiectoria. Și întâlnirea asta a fost cu Aneta Bogdan de la cea mai mare companie de branding din țară. Noi ne-am dus către ea, pentru că avea niște clienți mari și am vrut să-i solicităm sprijinul, să ne pună în legătură cu acei clienți ai ei. Și ea ne-a ascultat așa vreo oră și ne-a spus: “Eu nu v-aș da niciun ban…” Momentul ne-a șocat, dar ea a completat: “Pentru că ceea ce faceți voi e o lipsă de asumare. Un voluntar face când vrea, cât vrea și cât poate și atât. Voi trebuie să vă profesionalizați și să vă transformați acest hobby în profesie!”. Am plecat de acolo destul de dezamăgite. Dar după aceea, ne-am dat seama că avea dreptate. Au fost și niște conjuncturi care ne-au împins acolo unde era nevoie de noi. Și iată că am ajuns să consolidăm proiectul acesta care nouă ne definește viața. M-a întrebat, la un moment dat, o profesoară de limba română cum s-ar numi cartea pe care eu aș scrie-o despre viața mea și, fără ezitare, am zis: “Noi facem un spital!”. Deci da, ne definește viața acest proiect.
R. Pentru voi există proiecte din cadrul asociației voastre de care vă atașați mai mult decât de altele? Adică aveți proiecte “de suflet” și “mai de suflet”, ca să spun așa?
C.U. Cred că depinde foarte mult de cât de adânc intri într-un proiect. Uite, oamenii ne felicitau de fiecare dată, după fiecare proiect realizat, pentru că erau lucruri bune și noi nu prea simțeam așa o bucurie, pentru că vedeam că, dincolo de ce am făcut noi, există multe alte probleme în sistem. Și cred că atașamentul față de un proiect sau altul vine din cât reușești tu să schimbi. Atașamentul față de proiectul Noi facem un spital, că acesta e proiectul de care pot să zic că sunt foarte atașată vine din faptul că noi nu vrem doar să construim o clădire (ceea ce anterioarele proiecte făceau), vrem să mergem dincolo de construcție și să schimbăm mentalități: schimbarea modului în care e tratat pacientul, copil sau adult, în spitale. Ne propunem un proiect-pilot pe care îl vom aduce în atenția autorităților, prin care să schimbăm modul în care operează un spital, în sensul în care vrem să facem un spital organizat în jurul bolii și nevoilor pacientului, nu în jurul secțiilor organizate în jurul medicului. Schimbarea asta nu e nici ușoară, nici sigură și va lua mult timp. Dar merită, zic eu. Asta este o schimbare de mentalitate, care nu se va produce peste noapte. Asta e bătălia frumoasă, dar și foarte provocatoare, de a schimba lucrurile astea, care nu se întâmplă nici peste noapte, nici pentru că noi construim o clădire și n-o să se întâmple nici dacă autoritățile vor aproba acest proiect, ci în decenii, după ce oamenii vor primi educația necesară pentru aceste schimbări. Dar lucrurile acestea sunt posibile. Noi nu inventăm acum roata. Sunt oameni care le fac așa. În Germania se întâmplă, de pildă, această organizare pe centre, în jurul bolii versus organizarea pe secții de la noi, pentru că acum 20 de ani niște asociații de părinți au luptat să se întâmple chestia asta. Deci e posibil, doar că cineva trebuie să înceapă.
R: Vă simțiți sprijinite de statul român în demersurile voastre, prin care faceți, practic, munca lui? Aveți o comunicare satisfăcătoare cu autoritățile statului?
C.U. Cred că idealul ar fi ca un ministru al Sănătății să rămână măcar 5 – 10 ani în funcție. Altfel, tu n-ai cum să ai o comunicare satisfăcătoare, discuți cu fiecare, ei își dau cu părerea și vine altul, cu care o iei de la capăt. Nu poți să construiești așa. E ca și cum unui copil i-ai schimba părintele la fiecare 6 luni. În plus, nici nu există o strategie agreată deja, despre care să știi că o vor folosi toți miniștrii care vin la Sănătate. Nu, nu există o comunicare satisfăcătoare, pentru că n-am avut timp să facem această comunicare satisfăcătoare și pentru că nu există această concepție de parteneriat, de lucru în echipă la nivelul societății. Fiecare zice că își face treaba, toți își fac treaba, dar la sfârșit lucrurile nu au rezultatele dorite, pentru că nu ne facem treaba împreună. Eu cred că acest proiect ar putea să ne trezească și să lucrăm împreună, pentru că este un proiect girat de peste 350.000 de oameni, puterea lui în asta stă: în faptul că oamenii, dincolo de bani, au donat încrederea lor. Iar noi singuri, fără autorități, nu ne putem schimba.
R: De când voi lucrați în “industria Binelui”, în societate s-au tot petrecut schimbări. Ești dezamăgită de ce se întâmplă în jurul tău?
C.U. Sincer, sunt dezamăgită aproape în fiecare zi de ce se întâmplă în jurul meu, când văd reacția unui medic, a unui politician, când vedeam că se numărau zilele fără guvern și noi voiam să discutăm cu cineva despre un proiect-pilot, dar, în același timp, știu că asta face parte din dezvoltarea unei societăți. Politicienii nu pot crește mai mult decât societatea… Și atunci da, sunt și dezamăgită în fiecare zi, dar nu e nicio zi în care să mă simt descurajată. Pentru că eu chiar cred în puterea mea de a face mici schimbări. Probabil nu voi schimba lumea, dar dacă această schimbare începe cu mine, atunci o să merg cu ea până în pânzele albe. Și cred că de aici începe încrederea oamenilor. Cu toții ne dorim să se întâmple totul peste noapte, dar lucrurile nu se întâmplă peste noapte.
R: Dar cum ai găsit tu puterea de a avea răbdare?
C.U. Nu am răbdare, dar cred că puterea asta vine din fiecare om la care mă uit și de la care pot învăța ceva. Vezi tu, lucrăm cu o echipă de consultanți pentru proiectul medical și ei ne spun că așa era și la ei acum 20 de ani. Da, cred că trebuie să pornim de undeva. Da, suntem cu 20-30 de ani în urma Europei și da, suntem mai mulți ani în urma Americii. Dar aici suntem și de aici plecăm și nu există o altă soluție decât să mergem înainte. Și fiecare donator care se implică în proiectele noastre simte că e o rotiță care mișcă puțin lucrurile. Așa te poți trezi a doua zi și să o iei de la capăt. Dar, ca să-ți răspund la întrebare, îmi găsesc puterea în exemplele altora. Mă uit la poveștile altor oameni care au reușit și îmi dau seama că mereu se poate, dacă vrei.
