marți, aprilie 23, 2024

PUNEM REALITATEA SUB LUPĂ

AcasăEditorialPOVEȘTILE ANNEI: „Calea lupoaicei” sau cum și-a salvat Natasha copiii de bombardamente...

POVEȘTILE ANNEI: „Calea lupoaicei” sau cum și-a salvat Natasha copiii de bombardamente (I)

Natasha este, de asemenea, angajată în Media. Pe timp de pace, ea a fost redactor-șef al emisiunii matinale interregionale „Morning at Public”, la unul dintre cele mai mari canale TV din Ucraina.

În urmă cu un an, la peste 40 de ani, a dat naștere celei de-a doua fiice, Solomiya. Și, în cele din urmă, ea și soțul ei și-au cumpărat propriul apartament într-o clădire nouă, unde au făcut reparații și au amenajat totul după gustul lor.

Dar în martie 2022, Natasha împreună cu mama ei, cu fiica cea mare Sofia, cu micuța Solomiya și câinele Mani au fost forțați să fugă din Ucraina. S-au ascuns în adăposturile anti-bombe din Kiev până în ultima clipă și au sperat că această groază se va termina curând.

Totul a început când un prieten de-al ei, angajat în armată, i-a scris că situația devine din ce în ce mai periculoasă. Și că e imperios necesar să fie salvați copiii. La acea vreme, Rusia bombarda deja capitala cu sisteme cu reacție care loveau clădirile înalte.

Povestea Natashei

M-am așezat în mijlocul încăperii și m-am privit cu atenție. A zecea zi în buncăr. Eu și copilul meu dormim pe scânduri și un sac de dormit. Bărbatul a făcut din ele un pat de scânduri. În pauzele dintre sirene fug la apartament să spăl bebelușul, să spăl rufe, mama își gătește supa, își face provizii, Sofia (fiica cea mai mare, în vârstă de 18 ani) strânge jucării. Mirosul mucegaiului de depozitare este deja familiar. Ritmul plimbărilor – între munca de apărare aeriană și sosiri de rachete. Totul este clar, totul este rezolvat. Atât de mult încât se pierde sentimentul de pericol. Și bunul simț. Creierul funcționează doar în modul „supraviețuiește”.

Natasha cu fiica ei cea mică și câinele Mani, în buncăr…

Ne-am adunat după-amiaza. Pentru fiecare – un rucsac. Sonia cu câinele ei, Mani. Sunt cu Mia. Mama cu cel mai mare rucsac.

Yura (soțul) a găsit o variantă pentru primul punct al traseului. Varşovia. Tren de evacuare fără program și locul exact de plecare. Am ajuns la gară la ora 12. A calculat platforma probabilă – numărul de femei, copii, rucsacuri. Toată lumea pe scări. Toată lumea așteaptă să vadă dacă va veni vreun tren sau dacă ne va lua pe toți.

Fetițele Natashei

Am stat cinci ore pe scara din fata peronului. Între oameni. În necunoscut. Foarte frig. Doamne, cred că e bine să porți o salopetă mică și caldă! Sirena începe să sune. Niciunul dintre oameni nu se mișcă. Nu se poate fugi oricum. E un cerc închis.

O femeie potrivită într-un scaun cu rotile șoptește o rugăciune. Copiii urlă din cauza alarmei care străpunge sufletul. Și fetița mea, de asemenea, izbucnește în lacrimi. Vrea să mănânce. Cinci ore sunt de când e nemișcată în brațele mele. Printr-un miracol reușesc să-mi deschei geaca, stând pe scări, ținând-o în rucsac să-i dau piept. Mama stă tot timpul cu un rucsac pe spate. Sonya este cu Mani în brate, îi este frică să-l lase pe jos pentru că va fi calcat în picioare sau va fugi.

Se aude o voce de sus: merg doar femeile cu copii. Bunica trebuie să plece cu alt tren! Ajungem la Lviv și ne întâlnim cumva. Câinele? “Adică un câine? Dă-i câinele bunicii tale, intră doar tu și copiii! Bunicile și câinii merg singuri la Lviv.

Sonya s-a lipit de câine, eu de Sonya. Și de mama… Un lup s-a trezit în mine, i-am pus pe toți în tren. Și mama, și câinele și copiii.

12 dimineata. Un tren de cinci vagoane pline cu istoria omenirii. Nu există nimic mai rău, mai bun, mai mult sau mai puțin dureros. Pentru că toți suntem într-o durere constantă aici. Unul pentru toți.

Suntem 6 în compartiment. Stăm în tăcere. Sofia răcnește. Mergem de o jumătate de oră, ea încă îl ascunde pe Mani sub o pătură și își presează tot corpul de câine. Se calmează doar când conductorul aduce apă, câteva gustări și întreabă dacă câinele are nevoie de mâncare.

Mamă, domnul ține cu noi, nu-l va da afară pe Mani!

Mani este eroul nostru! 20 de ore în tren, mergem non-stop, femeile și copiii dorm pe culoar. Nu are unde să se plimbe. Dar s-a transformat într-o pietricică pe tot drumul. Pe tot parcursul călătoriei a stat în tăcere într-un colț al unui compartiment îngust.

Va urma…

Acest articol este proprietatea INVESTIGATORIA.RO și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a continutului se poate face DOAR cu citarea sursei și cu LINK ACTIV către pagina acestui articol.

 

 

 

Anna Aizenberg
Anna Aizenberg
Anna Aizenberg este jurnalist din Kiev și a studiat Economie. În perioada războiului din Ucraina, jurnalista relatează pentru Investigatoria poveștile oamenilor care trec prin oroarea războiului care macină țara.
ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articole Populare

spot_img

Articole Populare