Sofia s-a mutat la Kiev din Harkov. Este profesoară de matematică și are un hobby interesant – joacă jocuri de rol de peste 20 de ani. Când este întrebată de unde este, spune că este greu de răspuns – mama și pisicile ei iubite locuiesc în Harkov. De Kiev o leagă relația cu soțul.
La sfârșitul lunii februarie a mers la Harkov pentru a celebra ziua de naștere a mamei sale. Acolo a și surprins-o războiul.
Urmează povestea Sofiei pe care a început să o scrie când se afla încă în Harkov, sub bombardament. Ea spune că astfel, scriind, i-a fost mai ușor să accepte noua realitate îngrozitoare.
Înainte de a o lăsa pe Sofia să-și spună povestea, menționăm faptul că Harkov a fost supus unui bombardament rusesc teribil de la începutul lunii martie. Acolo rușii folosesc aviația, rachetele și artileria grea. În prezent, aproximativ 30% din oraș este distrus.
Nu am crezut în război. Există o parte din mine care încă nu crede în el și mi-e greu să accept ceea ce se întâmplă… Dacă mă scufund prea adânc în această realitate mă tem că mă va acoperi și nu mă voi mai întoarce. Și nu am voie…
De când a început războiul, am avut un gând simplu și scurt în cap: o am pe mama și două pisici, trebuie să le scot de acolo. Dar nu am putut să o conving pe mama să plece de la început. Și nici nu părea atât de necesar.
În prima zi, în primele ore, am făcut o trecere în revistă a cumpărăturilor, mâncare pentru pisici, și am decis că avem suficient pentru câteva săptămâni, iar apoi vom rezolva cumva. Am mutat salteaua în camera mamei mele și câteva zile am stat, put și simplu și ne-am uitat la știri. Între timp, am verificat și subsolul de tip „adăpost antiatomic”.
Acesta era într-o stare de coșmar, mi-am dat seama că nu aș putea să o târăsc pe mama și pisicile acolo, dar există un loc în casa scării, chiar sub etajul nostru, al 11-lea, care este zidit pe toate cele 4 laturi și acolo poate fi relativ sigur.
Astfel, mergem acolo, punând pisicile în căsuțele lor și luând „rucsacurile de urgență”. De fapt, este vorba despre apă, rufe de schimb, setul complet de acte și mâncare pentru pisici. Nu e un kit prea complex…
Pisicile erau foarte stresate din cauza mutărilor constante, iar semnificația a ceea ce se întâmpla era mai mult decât îndoielnică – se pare că nu trăgeau în civili, așa că trebuia să fim relativ în siguranță…
Când un obuz a lovit casa vecină, noi eram la etaj. Mama a fost împinsă în mijlocul camerei de valul exploziei, iar eu am reușit să o târăsc pe coridor.
Printr-o coincidență miraculoasă, pisica mea stătea sub cadă, iar cealaltă era lângă ea. Au ieșit și ele pe hol și apoi, una a fugit în camera din spate – am petrecut o jumătate de oră căutând-o, gândindu-mă că ar fi putut să fugă prin ușa dărâmată din cauza exploziei în holul de la intrare și apoi pe stradă… Am avut noroc că am găsit-o acasă.
Aproape toate geamurile scării fuseseră spulberate. În afară de cea lângă care stăteam noi, care era protejată de un perete. Ferestrele vecinilor noștri au fost de asemenea sparte, dar am fost extrem de norocoși că vecinul nostru ne-a ajutat să aranjăm ramele. Iar, în afară de florile de pe pervaz și câteva bibelouri sparte, apartamentul a rămas nevătămat.
Apa a fost întreruptă o zi, dar apoi s-a dovedit că doar presiunea este foarte slabă și, după o jumătate de oră de încercări, am reușit să sun la serviciile de urgență și ni s-a promis că se va repara presiunea. Au făcut-o. În general, companiile de utilități merită aprecierea mea pe viață pentru că au încercat să mențină orașul în funcțiune în tot acest iad.
Devenea din ce în ce mai greu să coborâm scările, s-a făcut frig din cauza geamurilor sparte. Am decis să lăsăm pisicile acasă – învățaseră să se ascundă foarte bine de explozii și era mai sigur și mai cald pentru ele în acest fel. Am cărat niște scaune pliante și o grămadă de pături călduroase până la adăpostul nostru, dar oricum nu era confortabil acolo. Și înfricoșător. Deasupra noastră zburau avioane și se auzeau tot timpul explozii. Într-o seară am rămas acolo toată noaptea. Unele zile au erau mai liniștite, în altele trebuia să stăm acolo jos tot timpul, sau alergam încontinuu în sus și în jos. Era foarte obositor.
La un moment dat, m-am uitat la pisicile cărunte, la mâinile tremurânde ale mamei mele și mi-am dat seama că trebuie să plecăm. Altfel s-ar putea să pierd totul.
Un prieten trebuia să vină la Harkov cu ajutoare umanitare și apoi să se întoarcă prin Dnepr. Iar o prietenă mă tot chema la ea în Dnepr – în aceste condiții am reușit să o conving pe mama că trebuie să plecăm. Am împachetat cu febrilitate, dar destul de conștient, rucsacurile și ne-am așezat să așteptăm… Mașina celor cu care trebuia să plecăm s-a stricat undeva lângă Cherkassy și nu era deloc clar cum și când vor ajunge în Harkov.
Iar în dimineața următoare am avut o altă conștientizare – nu puteam să mai supraviețuim încă o noapte în condițiile date, sau am fi fost obligate să plătim un preț prea mare.
Din momentul în care am luat decizia de a pleca exact atunci și până la clipa plecării am avut la dispoziție 15 minute. În acest timp ne-am strâns lucrurile, am adunat ce a rămas în adăpostul nostru, am pus pisicile în gențile speciale, am dus restul de produse perisabile la vecin, am coborât de la etajul 11 cu o greutate destul de mare. Dar nu în ultimul rând, ne-am rugat încontinuu ca taxiul să reușească să ajungă. Cred că se declanșase chiar și sunetul alarmei antiaeriene din nou…
Într-un final, am reușit.
Am fost urcate într-un microbuz, era cald, toată lumea a putut sta jos și a fost loc pentru lucrurile noastre.
Și undeva la intrarea în Dnipro, am putut respira puțin – am avut din nou noroc.
Tot drumul am avut un prieten alături de mine, care ne-a ajutat enorm, fără încetare – am avut noroc că s-a dovedit a fi acolo și a rămas cu noi. Am ținut încontinuu legătura cu iubitul meu, care m-a susținut. Iar când m-a văzut complet distrusă din cauza celor întâmplate, m-a trimis la un psiholog.
De asemenea, la telefon o aveam pe prietena mea care mi-a spus simplu „vino împreună cu mama și cu pisicile”. Ea rămâne, pentru mine, coloana vertebrală a micii noastre comunități.
Am fost infinit de norocoasă că am plecat atât de la timp – în noaptea aceea a ajuns o rachetă chiar la un bloc distanță de casă, apoi s-a oprit căldura și cred că și apa…
Sunt infinit de norocoasă că am fost în Harkov și nu în Mariupol sau Izium – aveam o șansă bună de a scăpa…
Dar este un noroc foarte amar.
Acum, pisicile dorm pe păturici noi și vechi, mama citește confortabil în apropiere, iar eu îmi adun treptat studenții – cineva a plecat cu succes, cineva a găsit o modalitate de a rezolva problemele de comunicare. Mă confrunt cu sindromul vinovăției supraviețuitorului – mi-am lăsat prietenii și rudele în Harkov și nu eram atât de speriați… În comparație, din Mariupol au plecat apropiații mei și mi-e frică să mă gândesc cum a fost pentru ei.
Kievul este, de asemenea, bombardat în fiecare noapte, șrapnelul de la un obuz doborât a căzut în casa iubitului meu – dar el este bine, și chiar și ferestrele sunt intacte.
Aceasta este o realitate nouă, urâtă și oribilă pe care creierul meu refuză să o accepte. Ceva în mine rezistă, închide ascuțimea emoției – și o las să fie așa cum este acum. După ce vom învinge, s-ar putea să mă scufund în acel abis… deși mă îndoiesc că voi reuși s-o fac fără să am o cădere nervoasă.
Deocamdată, am aceeași sarcină: de a supraviețui și de a-mi scoate mama și cele două pisici într-un loc sigur. Acum nu știu dacă blocul nostru va rămâne intact, nu știu când se va termina războiul și dacă vom avea unde să ne întoarcem. Dar suntem în viață și acesta este lucrul cel mai important.
