Ion Belu, tânărul programator care s-a întors în România ca s-o schimbe la față: “Plecarea este o traumă. O iei de la zero ca adult, pentru că este atât de rău aici, încât preferi asta”

Ion Belu, tânărul programator care s-a întors în România ca s-o schimbe la față: “Plecarea este o traumă. O iei de la zero ca adult, pentru că este atât de rău aici, încât preferi asta”

Ion Belu este dezvoltator de software. O mare parte a vieții și-a trăit-o în străinătate, boala tatălui său forțându-i familia să părăsească țara, după ce un an de zile a făcut parte din generația copiilor de imigranți pentru care statul român nu mișca un deget. Apoi a luat decizia să revină în țară, pentru a-și sprijni mama, care plecase și ea de atâția ani, încât nu mai cunoștea pe nimeni în județul de baștină. Așa a reluat contactul cu România și i-a simțit pulsul în una dintre zonele cele mai interesante din punct de vedere politic: Craiova.

Zonă dominată de roșul social-democrat, în care galbenul liberal există doar la nivel parazitar, Doljul e un județ în care lipsurile se simt mai accentuat decât în alte zone ale României. Iar posibilitatea de schimbare a mentalității locale este și ea limitată. Dar Ion a luat asta ca pe o provocare și a decis să se implice inclusiv politic, crezând în schimbarea la față a României și știind că asta e o luptă de lungă durată.

Așa a ajuns să se înscrie în singurul partid pe care l-a considerat frecventabil din zona lui și în scurt timp a devenit vicepreședinte al USR Dolj, poziție din care reușește să mute mici piese în arhitectura sistemului și să puncteze mici victorii, despre care crede că pe termen lung vor schimba întreaga poveste. Ce l-a determinat să plece, de ce s-a întors și, mai ales, de ce luptă aflați din interviul pe care Ion Belu l-a acordat, în exclusivitate, publicației INVESTIGATORIA!

 

Reporter: Care ai spune că sunt ambițiile care te definesc în acest moment?

Ion Belu: Cred că în punctul acesta al vieții mele, sunt foarte concentrat să am o carieră profesională și, în același timp, să fiu implicat în partea socială. Am un istoric de imigrant. Am plecat cu familia acum foarte mult timp, în 2003.

R: Ce s-a întâmplat atunci?

I.B. E un lucru care m-a marcat foarte mult timp. Aveam 10 ani când tatăl meu s-a îmbolnăvit. Era un tip sportiv și aproape trei ani de zile a tot colindat spitalele. Tușea, avea tot felul de probleme și l-au tratat foarte mult timp pentru anemie și alte patologii. Într-un final, au descoperit că, de fapt, avea TBC, ceea ce este o rușine pentru România să aibă atât de multe cazuri de TBC. Mă rog, într-un final a ajuns într-un spital din Craiova, unde s-a chinuit foarte mult. Ai mei nu au mai putut lucra. Aveau la momentul acela câteva afaceri, câteva magazine deschise, aveau datorii la bănci, au dat faliment, a fost foarte greu. A trebuit să vindem lucruri ca să ne putem descurca la spital… A fost groaznic. Crescând, însă, am realizat ce s-a întâmplat atunci… Nu e normal să ajungi într-un spital, când ești în cea mai joasă perioadă a vieții tale, când ești într-un moment de dificultate și să nu ai o pătură socială, să nu te ajute statul așa cum ar  trebui. Și o spun direct: se dă șpagă, se cumpără lucruri pe persoană fizică, lucruri care nu existau în spital, deși ar fi trebuit să existe. Mama a plecat inițial, ca să susțină cheltuielile. Sunt foarte mândru de mama mea, pentru că datoriile și cheltuielile erau pe numele tatălui meu și ea ar fi putut să se spele pe mâini, dar s-a dus, a lucrat în agricultură 15 ani și a reușit, a plătit totul, nu a lăsat pe nimeni neplătit. Eu cu sora mea am locuit un an și ceva de zile singuri. Eram în clasa a cincea. Noi facem parte din generația de milioane de copii neinteresanți pentru statul român. Dar după un an, ne-a luat și pe noi cu ea în Italia. Am făcut acolo școala generală, liceul și ulterior am ajuns acolo, la spital, pentru intervenții chirurgicale minore. Dar am văzut altă lume. Am văzut ce înseamnă să ajungi într-un spital curat, unde lucrează profesioniști, unde nu-ți lipsește nimic, unde primești mâncare cum ar trebui, uneori mai bună decât acasă. Deci asta mi-a pus foarte multe întrebări. A fost o revelație, de fapt, pentru că, deși eram în Italia de foarte mult timp, nu cunoșteam țara, și cred că atunci am început să compar lucrurile. Am început să fiu atent la lucrurile din jurul meu. La transportul în comun, la curățenia de pe stradă, la politețea funcționarilor publici.

R. Și bănuiesc că întoarcerea în România a fost, din nou, un șoc…

I.B.: Obișnuiam să vin uneori. Nu des, dar poate o dată la doi ani sau mai rar… N-a fost, de aceea, un șoc. Dimpotrivă, am reușit să fiu ancorat în ceea ce se întâmplă în România și să compar mai bine lucrurile.

R. De ce n-ai rămas acolo?

I.B.: Este o chestiune personală care m-a adus iar în România. Eu am avut o relație, am plecat în Franța, am încercat să am acolo o afacere pe IT, a eșuat, ulterior m-am întors de sărbători la ai mei și mama mi-a spus că vrea să se întoarcă în România. Și am luat decizia să ne întoarcem. Eu am venit cu mama, am vrut s-o ajut, pentru că ea nu mai cunoștea pe nimeni în România, nu mai putea intra pe piața muncii. Dar uite, vreau să spun că sunt din nou tare mândru, pentru că avem acum o afacere împreună în agricultură, am cumpărat câteva zeci de hectare de teren, mama s-a înscris la Facultatea de Horticultură la 50 de ani și acum, în iunie, va deveni inginer horticol și deja lucrează în domeniu. Sunt tare mândru de mama mea. Să îți schimbi viața de 50 de ani e fantastic. Nu plănuiam să stau mult în România, dar cred că m-am simțit bine. Și apoi faptul că m-am implicat în activități sociale, că am intrat în USR, a cântărit.

R. Care a fost resortul care te-a determinat să te implici în politică?

I.B.: Au fost mișcările sociale de la sfârșitul lui 2016. Atunci am început să urmăresc scena politică  din România. Evident, nu prea aveai în ce partid să intri, până când nu a apărut USR. Nu m-am înscris de la început în partid, ci i-am ajutat, am strâns semnături și ulterior, în 2017, am avut tangențe cu ei, urmăream ce se întâmplă, cunoșteam oamenii. Apoi m-am întrebat ce vreau de la un partid. Și mi-am dat seama că vreau un partid transparent, fundamentat pe ideea de meritocrație, cu oameni mai buni. Aveam și o imagine despre ce ar fi trebuit să găsesc în partid. Țin minte că m-au chemat la un interviu și eram timorat, mă așteptam să găsesc elita. În realitate, am găsit oameni normali, entuziaști, frumoși, care voiau doar să schimbe lucrurile în bine. Și am decis să încep aventura asta.

R. Și, pe parcurs, a fost întocmai cum ți-ai imaginat că o să fie?

I.B.: Nu aveam idee ce avea să fie și pe parcurs nu a fost deloc cum mi-am imaginat. A fost total diferit. De fapt, oamenii nu prea știu cum e să fii într-un partid și fiecare are filmul lui. Realitatea este că un partid este un forum, niște oameni care discută foarte mult între ei, care se ceartă și, la un moment dat, decid să meargă pe un drum anume. Iar USR, cu atât mai mult, este foarte diferit de celelalte partide, pentru că noi avem un statut și avem birouri alese la nivel  județean și național, dar în care toată lumea își permite să vorbească și să se organizeze cum dorește. Nu știu dacă celelalte partide au ședințe deschise cu membrii lor. Să-ți dau un exemplu: noi, recent, la Primăria Craiova am propus o viziune a noastră și o sumă de proiecte. La asta noi am  ajuns printr-o bugetare participativă în filială, organizată pe principiul voluntariatului. A însemnat multă mobilizare online, multe întâlniri cu oamenii, am încercat constant să îi conving să vină cu idei. Oamenii au impresia că un proiect înseamnă ceva tehnic, dar, de fapt, un proiect e o idee. E ceva ce tu îți dorești să se întâmple.

R. Dacă un proiect e o idee pe care vrei s-o vezi concretizată, vreau să te întreb care e proiectul tău?

I.B.: Eu cred că oamenii își asumă lucruri. Dar ce mă macină pe mine, care sunt lucrurile pe care le-am văzut în timpul vieții mele din afara României și care sunt lucrurile pe care vreau să le văd la mine în județ, asta mi se pare esențial în definirea unui răspuns la întrebarea ta. Eu nu cred că e nevoie de proiecte mari. În România lipsește normalitatea. Ce-aș vrea eu e să existe un management mai bun al orașului în care locuiesc, să existe spații verzi, să poți avea acces în fiecare cartier la un spațiu verde, unde poți ajunge pe jos. Asta lipsește foarte mult în Craiova. Deși, dacă te uiți în statistici, Craiova are cei mai mulți metri pătrați de spațiu verde pe cap de locuitor, realitatea e că totul e comasat în diferite locuri. Îmi doresc foarte mult asta și vom veni cu proiecte pe tema asta: spații verzi la nivel de cartier. O altă problemă e transportul în comun. Și aici e simplu, nu e nevoie să vii cu avioane și rachete, e suficient să ai destule autobuze la un interval de timp care trebuie respectat și comunicat. Și nici măcar asta nu se întâmplă în Craiova. Recent, au început să monteze plăcuțe cu programul autobuzelor, după ce noi am ieșit cu chestia asta. Și au început să apară mici lucruri în oraș, în urma solicitărilor noastre. Cu siguranță aceste două chestiuni sunt cele pe care eu mi-am propus să insist în Craiova. Și mă mai interesează oportunitățile pentru tineri. În Craiova tinerii nu au oportunități și pleacă. Soluția este să venim cu programe prin care să aducem finanțări pentru tineri, de exemplu, programe de start-up și să intensificăm colaborarea mediului de afaceri cu universitățile de aici. Dar acum, tinerii sunt timorați, nu au oportunități nici să se angajeze, nici să își deschidă afaceri proprii.

R. Dacă ar fi să analizezi pe scurt mediul politic din Craiova, care e o zonă destul de faimoasă la nivel național, cum simți tu presiunea partidelor mari care acționează în zonă?

I.B.: E, de fapt, simplu, deși nu pare. Când intri în Craiova, afli că PSD controlează Craiova printr-o caracatiță de oameni puși în toate funcțiile cheie și, practic, o prăduiesc și nu o dezvoltă de 30 de ani.

R. Dar oamenii simpli reacționează la „prăduiala” asta?

I.B. Oamenii din Craiova nu reacționează. Craiova este un oraș cu un grad de apatie mai mare decât celelalte orașe mari din România.

R. De ce?

I.B.: E bună întrebarea, dar nu aș ști să răspund la ea. Probabil pentru că au fost mereu lăsați la coadă cei din Oltenia. Este un egocentrism al Bucureștiului și o dezvoltare mai mare a Transilvaniei, datorită apropierii de Vest, iar zona asta de sud a rămas mereu codașă. Probabil e și faptul că nu ajung ideile progresiste în Craiova.

R. Dar există o istorie a presiunilor în zonă? Adică se știe despre faptul că oameni care au reacționat au avut de suportat unele consecințe ulterior sau astea nu se întâmplă și e vorba doar despre mentalitate?

I.B.: Eu cred că se întâmplă, dar oamenilor le e frică să vorbească. Cred că există o presiune, ca un fel de OMERTA. Dacă oamenii nu simt că au susținere, nu se manifestă. Iar, în afară de PSD, avem PNL, care e și el un partid istoric, și care nu reprezintă nimic. E un agregat de oameni cu interese financiare și de afaceri, care nu sunt politicieni. Noi am realizat asta cu stupoare. Ei ar fi trebuit să fie aliații noștri și mentorii noștri în consiliile locale, că ei sunt acolo de trei mandate și acei oameni nu știu nimic. Nimic despre administrație, nimic despre proceduri, nu au niciun proiect. PNL nu are niciun proiect. Sigur, în campanie vin și ei cu câte un video, anunță nu știu ce, dar realitatea e că nu se luptă. PNL nu există. PNL în Craiova nu este nimic. Iar relația dintre PNL și PSD în Craiova este una parazitară a PNL-ului și cele două partide conviețuiesc. Adică își cumpără liniștea.

R. În condițiile în care foarte mulți își pierd speranța și pleacă afară, spre deosebire de tine, care te-ai întors, aș vrea să știu ce te mână pe tine în luptă. De ce continui să lupți?

I.B.: Eu sunt patriot. Eu, și crescând afară, mi-am dorit ca România să fie mai mult. Mi-a fost rușine uneori, dar niciodată nu am crezut că avem un potențial mai mic decât restul. Am vrut mereu să mă întorc și să ajut. Nu-mi place ideea că s-au pierdut atâția oameni, care nu au avut posibilitatea să se dezvolte în România. Este crunt. E foarte greu să nu ai pe cine să te bazezi, când nu ai instituții care să te ajute, oameni care să te susțină. Este atât de rău, încât preferi să te duci într-un loc în care nu cunoști pe nimeni și nu vorbești limba. Și asta nu e normal! Este o traumă. O iei de la zero ca adult, pentru că este atât de rău aici, încât preferi asta. Deci, ca să-ți răspund la întrebare, asta mă mână în luptă. Este o senzație viscerală. Nu există o definiție logică pentru de ce vreau să fie mai bine, simt că vreau să fie mai bine. Eu empatizez cu oamenii  care sunt supărați acum, în ultimii doi ani. Pandemia a făcut societatea să  stagneze. Astfel au apărut entități politice, ca AUR, care profită de frica oamenilor. Dar AUR e un partid folosit de celelalte partide. PSD folosește AUR și îl promovează, sunt voci care  chiar susțin că, de exemplu, aici în Dolj, AUR chiar a primit voturi de la PSD. Lucrurile astea trebuie spuse.

R.  Privind spre viitor, ce atitudine ai? Ești îngrijorat?

I.B.: Sunt optimist. Eu cred că urmează o nouă etapă în viața țării noastre, în care lucrurile își vor reveni. Și cred că va avea loc o explozie culturală și un schimb intens de idei. Eu nu cred că România va rămâne o țară condusă de hoți sau o țară radicalizată.  E doar o etapă, o poză de moment. Dar va fi bine. Cred asta.

 

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.