Da’ de ce-a ridicat coada?

Și m-am dus să mă văd cu fata. Acolo, la fața locului, am aflat și că era minoră și că era traficată deja de câțiva ani. Asta ar fi însemnat că, practic, era victimă de mai multă vreme decât era femeie.

Povestea era clară: se folosise metoda Loverboy, fata fusese curtată, îndrăgostită și supusă unor agresiuni în timp ce era îndrăgostită, ele justificându-se prin sacrificii în numele iubirii. Prietenul ei, însă, nu era capul rețelei. Ci unchiul prietenului, un bărbat de vreo 50 de ani care o și violase pe copilă, înainte de a o recomanda rețelei de clienți.

În cele din urmă, supărată că prietenul o trata tot mai urât și nu mai aprecia faptul că ea se sacrifica în numele iubirii, i-a spus mamei ei ce se întâmpla de ceva vreme. Și așa a ajuns la mine povestea. Cu acordul mamei copilei, care cumva, deși femeie simplă,  a înțeles că această capcană e atât de posibilă și la îndemâna oricui, încât e bine ca alte fete să știe că,  oricât de îndrăgostită ai fi, trebuie să ții ochii deschiși.

Am scris povestea, am filmat interviul, având grijă să protejez imaginea fetei, prin blurarea chipului și îngroșarea artificială a vocii, și am publicat-o. Apoi, obosită de tot ce aflasem, am mers să mă odihnesc.

A doua zi, am deschis laptopul și m-am speriat. Știu că vreme de câteva zeci de minute am cenzurat comentariile la acel articol.  Apoi am vrut efectiv să mi le șterg din memorie, că erau îngrozitoare. Era victim blaming și victim shaming de manual.  Îmi amintesc doar un comentariu dintre cele “ușoare”, pentru că pe restul nu am vrut să le păstrez nici măcar în amintire: “Da’ de ce-a ridicat coada?”

A urmat o perioadă de câteva zile în care m-am simțit îngrozitor ca om. Aveam senzația că am expus copilul ăla, care avusese curajul și demnitatea de a povesti ceva greu de povestit, de a se re-traumatiza, de dragul interesului public,  aveam senzația că sunt un om îngrozitor că n-am anticipat valul ăla de mizerie care va acoperi un subiect care trebuia să fie o lecție de interes social. Mă întrebam ce s-ar fi întâmplat dacă n-aș fi blurat chipul copilei și nu i-aș fi prelucrat vocea. Cum ar fi fost privită pe stradă, la școală, printre prieteni? Dar chiar și așa, eu știam că ea citise toate acele comentarii, înainte ca eu să le fi șters. Și așa a și fost. Vreme de câteva ore am discutat cu ea la telefon, încercând s-o conving că nu e cazul să ia în serios comentariile unor gigei de pe net. Că cine n-are suflet și minte nu merită atenție.  Și că singura judecată care trebuie să ne intereseze e aia care vine de la oameni cărora le pasă de noi, nu de la necunoscuți. 

Mi-a revenit în minte experiența asta în aceste zile, în care discuțiile pe marginea piesei Macarena au explodat în social-media. Pentru că, din nou, am văzut mărturii ale unor femei care explică de ce nu se simt în siguranță atunci când merg pe stradă, pur și simplu. 

Și, din nou, am văzut comentariile unor gigei de pe net care cred că e în regulă să ai o părere sau o judecată pe un subiect doar pentru că ai acces la Internet. O spun și o repet: nu e obligatoriu să ai o părere doar pentru că ai un cont pe o rețea de socializare. Când te întreabă rețeaua “La ce te gândești”, mai bine scrie sincer despre cum ai muls vaca, despre cum ai bătut cuie în priză. Lucrurile reale pe care tu le faci și la care te pricepi. Lasă trauma, abuzul și fenomenele sociale pe seama celor care le studiază sau măcar au capacitatea naturală de a empatiza. Nu te mai pune tu în locul femeii, dacă nu ești femeie! Nu mai decide tu cum să se îmbrace domnișoara când iese la cumpărături, că nici ea nu-ți zice ție ce salopetă să porți la muncă sau ce trening să iei la club. Libertatea de exprimare nu înseamnă că ai voie să arunci rahat în traumele și în durerile altora. Dacă plagiatul de furt, să retraumatizezi o victimă a unui fenomen infracțional sau social e abuz. E ca și cum ai lovi în neștire niște oameni pe stradă.

Așa că, înainte să te mai întrebi vreodată de ce victima unui abuz a “ridicat coada”, vezi dacă ai rezolvat toate problemele tale. Sună-ți mama, scoate-ți copilul la plimbare, du-ți partenera la o întâlnire! Și-o să vezi că nu mai e timp de judecat minore traficate, femei abuzate, copile violate. Și nici dispoziție. Pentru că răutatea asta în raport cu victimele nu vine din neant. Ci are legătură cu propriile noastre dureri și traume.

Niciun om fericit nu e rău. Manifestările astea vin din propriile noastre traume. Pe care, în loc să le fi vindecat, le proiectăm asupra celorlalți sub formă de judecată. Suntem atât de simpli, în cele din urmă! Și atât de transparenți! Încât discuția despre ridicatul cozii e o doar o probă de mizerie interioară care se vede mai clar și mai repede decât poza de profil.