Mă așteptam ca declarația asta să producă o oarecare vâlvă în societate, să văd glume pe tema asta, în buna practică a poporului român față în față cu lucrurile care îl enervează, mă așteptam să simt niște revoltă. Fie și numai pentru încercarea de justificarea nepotismului, în definiția lui clasică. Dar nu. Nici măcar în micul meu univers virtual, oamenii n-au reacționat la așa ceva.
Când investigam rețelele de trafic de persoane, cea mai frecventă formă de organizare a lor era aceea fundamentată pe loialitatea de sânge. Ce înseamnă asta? Că șeful rețelei era, de obicei, capul familiei, tatăl. Rețeaua era formată din frații acestuia, fiii acestuia, mama acestuia și soția lui. Fiicele erau, de obicei, exploatate alături de victimele racolate de ceilalți membri ai familiei.
Practic, organizațiile de traficanți care s-au dovedit eficiente în practică erau exact acelea construite pe principiul loialității de sânge. Nici măcar prietenii nu ajung să fie parte din rețea, decât în cazuri excepționale. Pentru că se presupune că legătura de sânge face trădarea mai puțin probabilă. Cu prietenii te mai cerți, mai ajungi la momente tensionate, familia, însă, nu te va trăda în cazul unei situații-limită. Și cum joaca e despre viață, libertate și bani, firește că pe toate acestea nu le pui în mâinile unor terți, care pot fi imprevizibili. Asta se întâmplă, repet, în organizațiile de traficanți de oameni. Și da, sunt convinsă că, dacă l-ar întreba cineva pe șeful rețelei de ce și-a implicat familia în “afacere”, acesta ar răspunde exact ca Piedone: “Dar cu cine ați vrea să lucrez? Cu toți trădătorii?”
Numai că o primărie nu e grup infracțional organizat. Și nu e sediu de mafie. Teoretic, cel puțin, o primărie e o instituție susținută integral din banul cetățenilor pentru administrarea corectă și rațională a resursei publice.
Pentru că cetățenii nu se ocupă personal de repararea drumurilor, întreținerea școlilor, reabilitarea spitalelor, conservarea patrimoniului. Pentru că nu știu s-o facă și pentru că au încredere în faptul că reprezentanții lor, aleși după competență, vor duce până la capăt cu brio toate aceste sarcini. Așa că ei muncesc și plătesc impozite și taxe acestor specialiști.
În consecință, angajările în primărie se fac, teoretic, în virtutea specializării în problemele administrației publice. Tot în teorie, la primărie nu faci trafic de oameni, de droguri sau de influență, așa că n-ai nevoie de loialitatea nimănui. Că fiecare are treaba lui, pe care o face în acord cu propriile competențe. Cine nu se descurcă, pleacă.
Practic, însă, Piedone ne-a spus în clar că, de fapt, primăria e un loc unde șeful are nevoie de loiali, ca să-l acopere în caz de ceva, ca să îngroape în caz de ceva, ca să tacă atunci când e cazul. Că, de fapt, el conduce o structură mafiotă, în care trădarea e o problemă majoră. Una pe care o înlături doar angajând oameni cu care ai legături de sânge. Deci loialități puternice, care-ți pot servi drept scut în caz de ceva.
Sigur, Piedone e tipul acela de smecheraș care știe să vrăjească pensionarele cu un discurs de erou care luptă zilnic cu monștri pe care nu-i poate numi. Așa că nu mă așteptam la o reacție din partea masei substanțiale a electoratului pe care Piedone îl vizează. Dar mă așteptam ca oamenii normali, care privesc spectacolul ăsta de aproape sau de departe, să vadă ceva foarte problematic în declarația asta recentă a lui Piedone, care explică exact ca șeful unei rețele de trafic de persoane, că nu poți lucra cu trădătorii și că familia e aia cu care te bagi la chestii delicate. Mă așteptam la reacții virulente din partea societății sănătoase la cap.
Pentru că Piedone, dincolo de faptul că e un personaj toxic, e și unul foarte periculos. El are carisma aceea de băiat rău cu inimă de aur, care convinge nucleul dur al electoratului din România, electorat care nu vede decât partea care face zgomot și care ignoră ansamblul general al lucrurilor. Așa că ajunge repede la public și reușește să-l păstreze prin mijloace pe care alții nu le folosesc, din jenă.
Dar chiar și acelui public trebuie să îi explice cineva că primăria, oricare ar fi ea, nu e sediu de organizație criminală. Și, deci, nu-i în regulă să vii public și să justifici nepotismul, să-l explici ca pe o normalitate, să-l minimalizezi și să-l raportezi la filosofia mafiei. Ce înseamnă “să lucrezi cu trădători” într-o instituție publică, până la urmă? Cum s-a ajuns la normalizarea unor principii mafiote și utilizarea lor ca argumente la mintea cocoșului, când vine vorba de ierarhie organizațională? Și de ce nu mai reacționează nimeni la aceste aberații care, altădată, ne scoteau în stradă? Și cât vom mai privi ca la teatru această banalizare a răului și această perpetuare a lui în forme tot mai aberante, astfel încât o să ajungem în curând să nu mai vedem nimic în neregulă când reprezentanții noștri par a fi învățat abilitățile de management din cărțile cu mafioți? Dar stați…
