Concluzia a doi ani mortali sau cât de repede ne obișnuim cu ideea morții

Citeam la un moment dat că e suficient să rămâi 15 minute într-o situație inconfortabilă pentru ca mintea să se obișnuiască și să genereze mecanisme de adaptare. De exemplu, când susții un discurs în public, e destul să treci cu bine de primele 15 minute pentru a depăși starea de emoție puternică și de a te simți în largul tău. Acum doi ani, în Ucraina, începeau să se petreacă lucruri îngrozitoare. Acum doi ani, în nopți ca aceasta, stăteam cu ochii lipiți de televizoare și încercam să ne oprim lacrimile. Reușeam cu greu. Poveștile erau cumplite. Imaginile dramatice. Mărturiile sfâșietoare. Sunt multe luni de când în Ucraina se întâmplă încă exact ce se întâmpla atunci. Și sunt la fel de multe luni de când preferăm să ne uităm pe Netflix. Ne-am obișnuit cu tragedia…

Cât durează să te obișnuiești cu moartea? Păi depinde de fiecare. Pentru unii, empatia de atunci, de pe 24 februarie, n-a fost oricum prea puternică. Singura îngrijorare reală era legată de amenințările lui Putin pentru țările care se vor solidariza cu Ucraina. Sau de posibilitatea utilizării unei arme nucleare.

Pentru alții, bătrânicile abuzate de soldații ruși au fost un trigger personal uriaș. Poveștile bunicilor, care își amintesc cum soldații ruși făceau prăpăd în timpul războiului, abuzau și furau, cumva au revenit la viață. Copiii uciși, maternitățile bombardate, școlile distruse, toate astea au fost pentru mulți niște traume trăite prin empatie. Au tulburat somnul multora, au generat lacrimi, emoții, durere. Fiecare a înțeles și a simțit din războiul acesta lucruri și emoții diferite. Și e normal să fie așa. Dar numitorul comun al tuturor acestor percepții a fost frica de moarte. Care a devenit un fel de vedetă a acelor zile.

Cumva, însă, timpul a reușit să treacă. Peste noi. Pentru mulți dintre ucraineni, el s-a tot oprit de-a lungul acestor doi ani. Au murit în anii ăștia copii, femei, bărbați. Au murit poeți, pictori, bloggeri, cântăreți, arhitecți, pensionari…

Până într-un punct, cu toții am fost perfect conștienți de aceste sacrificii absolute pentru slava Ucrainei. Și priveam cu un fel de admirație către niște oameni atât de determinați să-și apere țara, încât se așezau cu pieptul gol în fața tancurilor.

Apoi, cumva, mintea noastră s-a adaptat. După șocul inițial, după frica inițială, după empatia inițială, expunerea constantă la o situație traumatizantă care nu se mai încheie a dus la detașare.  Am redevenit confortabili în propriile existențe.  Cumva, în mințile noastre, agresiunea rusă a redevenit o problemă a ucrainenilor. Sigur, nu vom ezita să dăm o mână de ajutor, dacă se va pune problema, dar până la urmă, trăim mai departe ca și cum nimic grav nu se întâmplă în lumea noastră.

Partea proastă e că ne înșelăm. Nu e doar război în Ucraina. E război și aici. Un război informațional.  Pe care nici nu-l luăm prea în serios, pentru că, nu-i așa, niște fake-news n-a omorât pe nimeni. Sau…?

Important e că nu ne-a luat mai mult de câteva luni să ne obișnuim cu moartea. Și cumva războiul a devenit ceva firesc, care nu ni se întâmplă nouă. Dar pe care îl putem înțelege de la televizor și din articole de presă. Ideea morții (altora) nu ne mai sperie atât de tare. Nici durerea altora nu ne mai mișcă așa cum ne mișca atunci, la început.

Iar părerile despre eroismul ucrainenilor s-au nuanțat.  Deși, indiferent de ce parte a interpretării faptelor ne situăm, nu cred că există român care să nu recunoască faptul că noi n-am fi fost niciodată în stare să luptăm cu atâta determinare și atâta vreme pentru țara noastră. Noi n-am fi stat niciodată doi ani în picioare privindu-l în ochi pe tiranul monstruos care ne-ar vrea pământul. Noi n-am fi reușit. Dar ne-am obișnuit destul de repede cu ideea că alții pot. Așa că nici măcar nu-i mai lăudăm prea tare pentru asta. Să nu li se urce la cap, desigur. Totuși, măcar la finalul a doi ani eroici de durere și suferință, de foame, frig, frică și foc, se cuvine să le spunem vecinilor noștri că e impresionantă rezistența și uriaș sacrificiul. Slava Ucraini!