Pavel Hazov este unul dintre prietenii mei încă din timpul facultății. El este unul dintre puținii locuitori din Sevastopol care au părăsit orașul în 2014 și se numără printre cei care nu au susținut ocuparea peninsulei. Din cauza poziției sale civice, a fost urmărit penal în Rusia în temeiul articolului „extremism”. În 2014, s-a mutat la Dnipro.
Războiul, Crimeea și Dnipro…
Eu sunt Pașa, un locuitor din Sevastopol care a plecat de acasă în 2014 și acum locuiește în Dnipro. Sunt un plancton tipic de birou. Product Manager la un start-up israelian, dezvoltăm un sistem de gestionare și analiză a publicității.
Nu comunic cu acele cunoștințe care au rămas în Crimeea. Am încetat să mai comunic imediat după ocupație. Ei nu au încercat, nici eu nu am întreprins vreo inițiativă, așa că drumurile noastre s-au separat. Nu simt nimic pentru ei. Nici măcar nu eram supărat pe ei. Mi s-a părut doar amuzant cum cei care erau patrioți ucraineni înainte de 2014, la momentul potrivit au decis, pur și simplu, să nu spună nimic. Totuși, eu cred că și faptul de a nu-ți exprima opinia este manifestarea unei poziții.
Părinții mei sunt încă acolo, comunic cu ei în mod regulat și uneori vin să mă viziteze la Dnipro. Din cuvintele lor aș putea concluziona că peninsula Crimeea este o mlaștină. Totul este înghețat acolo. Pensionarii sunt fericiți că mor în Rusia, activiștii pro-ruși locali sunt fericiți că visul lor nebunesc s-a împlinit, toți cei care vor mai mult decât „să fie mândri de marea țară” nu au ce face acolo și pleacă.
Una dintre fostele mele rude din Rusia (a fost trimis pe navă în urmă cu o săptămână) a vrut să cumpere un teren în Crimeea și nu a făcut-o pentru că nu credea că totul este legal. Așa este Rusia, chiar și rușii înșiși nu cred că este legal și are sens să investești bani acolo.
Dnipro a intrat foarte repede în stare de alertă militară. Oamenii și-au dat seama rapid că „ori ei pe noi, ori noi pe ei”.
Aș spune că Dnipro este viu și gata de luptă. Este viu pentru că avem străzi pline de oameni, instituții care lucrează, oameni care trăiesc și această viață crește în fiecare zi. În zilele lucrătoare, nu există loc de parcare în centru. O mulțime de oameni au plecat în primele două săptămâni de război, dar mulți s-au întors. Oamenii vin la noi din Harkov, Mariupol, orașele din regiunea Donețk. E mai sigur aici. Da, sirenele urlă tot timpul, uneori apărarea antiaeriană nu reușește să doboare o rachetă și aceasta ajunge undeva, dar în comparație cu Harkov sau Mykolaiv, aici putem trăi.
Dacă vorbim despre începutul războiului, Dnipro a trecut prin mai multe etape. Prima a fost etapa de încremenire, cu străzile goale și confuzie generală, cu întrebările „ce să fac?”, „ce se va întâmpla mâine?
Apoi a fost un pic de panică, cu mulți oameni care încercau să plece sau să își ia rudele. În timpul sirenelor șoferii făceau manevre uimitoare pentru a ajunge rapid undeva la adăpost. Oamenii încă mai cumpărau tot ce găseau în magazine. Dar acum a trecut o lună și jumătate. Acum doar trăim. Nu contează cum sună. Lucrăm, uneori chiar ieșim în oraș, zilele trecute am ieșit cu prietenii pentru prima dată după o vreme. Doar că o parte din oameni s-au adaptat, și-au modificat orarul zilei ca să se poată ocupa de voluntariat. Caută și împart diverse lucruri pentru cei care au nevoie. Sau se poate întâmpla ca întreg weekendul, să-l petrecem, parcurgând toate farmaciile din oraș pentru că medicii din Garda Națională au cerut să cumpere un instrument chirurgical. Totul este la fel ca înainte de război, doar că sarcinile sunt diferite.
În cercul meu social, oamenii sunt destul de calmi, liniștiți și implicați în ceva util. Nu există panică sau stări de agitație. Zilele trecute, o prietenă a cerut sfaturi pentru a-și renova apartamentul. Oamenii reușesc chiar să își facă planuri. Bineînțeles că există și oameni care se ocupă cu distribuirea panicii. Aceștia fac analize zilnice de pe canapea, calculează numărul sirenelor și răspândesc zvonuri, dar i-am scos din cercul meu informațional, cel puțin deocamdată. Totuși, sentimentul meu este că alarmiștii sunt într-o proporție mult mai mică față de cei cu mintea limpede.
Rafturile pline în magazine contribuie și ele la reducerea panicii. Produse alimentare sunt destule încât să nu rămână nimeni flămând. Legumele, fructele, dulciurile se află și ele pe rafturi. Cu siguranță nu este aceeași abundență ca înainte de război, dar acum trebuie doar să aleg nu din 10 feluri de brânză, ci din 5.
Despre frontul care se apropie de Dnipro și vestea că Rusia vrea să „cucerească” orașul. Nu pot să vă spun totul, dar știu că orașul este întărit în așa fel încât va fi greu de trecut. Există o mulțime de oameni gata să lupte și ei. Un exemplu simplu: am ajuns la Dnipro în a doua zi de război și nu am putut intra în Forțele de Apărare Teritorială pentru că nu era loc (eu și prietenii mei făceam snowboarding în Carpați la începutul războiului). Deci cred că, chiar dacă rușii vor ajunge aici, va fi o înfrângere pentru ei. Vorbesc mult cu militari, a căror stare de spirit se îmbunătățește, iar motivația lor devine din ce în ce mai mare pe zi ce trece.
Toată lumea se pregătește în mod diferit, cineva se antrenează în poligoanele de antrenament, alții lucrează în continuare la locul lor de muncă. Nici asta nu este mai puțin important acum. Eu și prietenii mei încercăm să aprovizionăm armata cu ceea ce are nevoie.
Prietenii mei s-au reorientat foarte repede. Cei mai mulți au intrat în Apărarea Teritorială și acum se antrenează activ în cazul în care se va ajunge la noi. Mulți se oferă voluntari, ajutând pe oricine pot. Dnipro este acum un mare centru comunitar, o mulțime de răniți și refugiați sunt aduși la noi. Toți au nevoie de ceva, așa că orice ajutor poate fi de neprețuit.
Am avut foarte mult noroc cu slujba mea. Eu sunt în domeniul IT, cred că am fost cel mai norocos. Majoritatea profesioniștilor au un loc de muncă și un venit stabil. Multe companii fac mari concesii în ceea ce privește programul de lucru. Lucrez pentru o companie israeliană și nu am nicio problemă în a pleca în mijlocul zilei pentru a livra un colet militarilor, toată lumea înțelege situația. Nu pot vorbi în numele tuturor companiilor, dar compania noastră încearcă să ajute ucrainenii și chiar a crescut numărul angajărilor în Ucraina. Desigur, companiile ale căror clienți se aflau în Ucraina trec prin momente dificile acum, deoarece profiturile au scăzut, iar multe dintre ele își reduc personalul sau reduc salariile. Dar profesioniștii care pot lucra pentru companiile occidentale își pot găsi cu ușurință un loc de muncă acum. Expresia „Sunt ucrainean” în CV, acum face minuni.
Ce voi face după ce voi câștiga? Asta o știu exact.
Mă voi căsători. Și așa nu am avut timp să o facem legal.
