„E ceva greșit cu societatea în care trăim”. Auzim des, chiar dacă altfel formulată, această idee și de fiecare dată suntem de acord. Probabil că e singurul aspect din lumea asta polarizată asupra căruia nu găsim motive să intrăm în polemică… Pentru că da, e ceva greșit!
Zilele trecute scria un prieten de-al meu că unul dintre cei mai mari șarlatani din istoria României, Sorin Ovidiu Vântu, creierul malefic care a stat în spatele ingineriei financiare cunoscute drept FNI e, mai nou, punct de reper pe rețele de socializare, având postări apreciate de câte 15.000 de oameni.
„15000 de aplaudaci la fiecare postare făcută de cel care a furat de la români mai mult decât a furat oricine de la ei în acei ani!„, scria prietenul meu, sufocat de revoltă, pe bună dreptate.
Cumva, gândul ăsta mi-a stimulat curiozitatea și am zis că ar fi de verificat dacă Vântu e un caz excepțional și popularitatea lui vine din carisma personală care cumva reușește să-i atenueze păcatele din trecut sau dacă mai sunt și alți „șmecheri” în aceeași situație.
Așa că am pornit de la Vântu, luându-l drept etalon de popularitate în social media, cu cei 187.000 de următori ai săi și, cu gândul la escrocii trecutului, am ajuns pe pagina lui Adrian Năstase. Fostul premier condamnat pentru șantaj și luare de mită are 163.000 de urmăritori și de la 5.000 la 19.000 de aprecieri la diverse postări de pe blogul personal, în care povestește cum pescuiește sau cât își iubește soția. Comentariile sunt minunate, pe alocuri chiar duioase, în multe Năstase fiind descris drept un „om minunat” sau „victimă a sistemului”. Am mers și mai aproape, pe firul istoriei, pe pagina Vioricăi Dăncilă, alt fost premier al României, care s-a remarcat nu prin hoție, ca personajele precedente, ci prin prostie. În ciuda acestui fapt, pagina ei de 101.000 urmăritori reușește să adune sute de aprecieri chiar și la fotografiile cu flori sau icoane.
Mult mai bine decât ea stă Liviu Dragnea, cu 241.000 de urmăritori și o medie de 6000 de aprecieri pe postare, indiferent că e despre sfinți sau despre emisiunile la care participă. Personaj toxic al politicii românești condamnat la închisoare cu executare pentru angajări fictive și personaj central al unui dosar greu privind furtul din bani publici, Dragnea e foarte apreciat în mediul online, multe dintre comentariile care îl vizează având în prim plan cuvinte precum „respect”, „erou” sau „martir”.
Și schimbând registrul spre zona politicii locale am remarcat că pagina lui Ionel Arsene de la Neamț are 137.000 de urmăritori, iar pagina lui Marian Oprișan de la Vrancea are 64.000 de următori, multe dintre postări fiind icoane și fotografii cu copii.
Aș fi putut continua cercetarea subiectului, dar mi-am dat seama că aș găsi extrem de multe alte situații similare în care se află personaje publice toxice, apreciate și urmărite cu nesaț pe rețelele de socializare.
Cum ne explicăm asta? Ei bine, pornind de la ideea cu care am început acest editorial, că ceva e greșit cu societatea asta. Dar ce? Ok, putem motiva numărul mare de urmăritori ai celor menționați prin faptul că mulți dintre cei care au apăsat butonul „Urmărește” nu sunt fani ai personajelor, ci oameni care vor să fie la curent cu activitatea personajelor toxice de după demitere, condamnare sau urmărire penală, după caz.
Dar cei mai mulți și mai activi dintre urmăritori sunt oameni care realmente cred că aceste personaje, care s-au îmbogățit din banii publici cu care s-ar fi putut construi autostrăzi sau spitale, sunt victime ale sistemului. Și nu trebuie să ignorăm faptul că oamenii care doresc să critice pe astfel de pagini sunt, în cele din urmă, blocați.
Noi, ca societate, am avut mereu o uriașă simpatie pentru cei care au știut să joace rolul victimei. O dată a fost nevoie să plângă Băsescu ca să-l facem președinte. Și ca să ni se declanșeze instinctul acela protector pentru soarta victimei nici măcar nu ne trebuie dovezi. E destul să zică un condamnat că a suferit în închisoare degeaba și inima bună a românului începe să bată la unison cu acea idee. Fără a lua în calcul, desigur, suferința adevăratelor victime, ale celor batjocorite de infractori, pentru că victimele autentice nu-și spun suferințele public și, dacă o fac, nu o fac pentru capital electoral.
Mai presus de simpatia pentru cei care pozează în victime, societatea noastră mai are o problemă: în ciuda fluxului permanent de informație, oamenii nu mai au încredere decât în sursele care le confirmă propriile convingeri. Și, fie că ne place, fie că nu, asta are legătură cu lipsa educației. Incapacitatea de a accepta critica limitează, de fapt, cunoașterea. Numai că noi suntem adesea mult mai preocupați de acumularea de resurse materiale decât de acumularea de cunoștințe. Și atunci respingerea unor informații corecte în legătură cu niște personaje pe care le considerăm victime face ca toxicitatea în mediul online să crească. Proporțional cu numărul de urmăritori ai unor hoți sau proști care ne-au traumatizat la un moment dat.
Și ar mai fi ceva: unii dintre noi, și nu atât de puțini pe cât ne-am dori, invidiem în taină pe orice șmecher care reușește peste noapte să obțină avere și statut social. De aici vine și expresia aceea oribilă: „Ce? Tu, dacă erai în locul lui, nu făceai la fel?”
Empatia, care în mod normal, e motorul civilizației, a luat în privința acestor personaje o formă de-a dreptul sufocantă. Pentru că e de la sine înțeles că oamenii, puși în situații neașteptat de favorabile, n-ar trebui să le folosească în detrimentul celorlalți. Dar și aici e despre valorile morale, pe care mulți dintre fanii postărilor cu arhangheli și sfinți de pe paginile infractorilor politici nu le cunosc sau nu par să le cunoască. Poate n-au timp să le învețe. Sau le e prea foame…
„E ceva greșit cu societatea”, spunem toți fără a intra în polemică. Dar văzând popularitatea de care se bucură infractorii care ne-au sărăcit, stai și te întrebi dacă e vorba doar despre „ceva”, ca un motoraș care dă rateuri într-un sistem încă funcțional, sau o fi tot sistemul compromis și tot ce trăim acum e momentul acela anormal care precede implozia?
[…] Infractorii pe care-i urmărim […]