E posibil ca în ultimele luni mulți dintre noi să se fi desprins de evoluțiile frontului vecin, din motive pur și simplu omenești. Războiul e greu și de privit, nu numai de trăit. Și cumva mulți au ajuns să simtă că luptele de la graniță sunt mult mai îndepărtate decât atunci, în luna februarie, când nimeni nu mai dormea privind imagini de groază din orașele și satele Ucrainei.
Mulți eram impresionați de curajul și de puterea de luptă a ucrainenilor care-și puneau propriile trupuri în fața tancurilor, pentru a-și proteja casele și familiile. Apoi am fost impresionați de gropile comune de la Irpin și Bucha, dar și de dramele povestite ale bătrânelor violate de soldații ruși sau de istoriile abominabile ale abuzurilor îndreptate asupra copiilor ucraineni sau a femeilor care se pregăteau să nască în maternități.
În timp, imaginile acelea s-au diluat în mințile noastre și am început să privim războiul din vecinătate ca pe un film pe care îl poți vedea și în reluare, mai târziu, când ai dispoziția necesară.
În același timp, ucrainenii continuau să lupte zi de zi pentru eliberarea teritoriilor ocupate, fără să privească în alte direcții în afara victoriei. De altfel, încă de la începutul războiului, toți cei care au reușit să fugă din calea bombelor și soldaților ruși dezumanizați spuneau că așteaptă victoria, ca să se poată întoarce acasă. Niciunul nu și-a pus la îndoială credința în victorie și chiar și cei plecați au continuat să lupte în felul lor ca să-și ajute țara.
Iar noi, care în primele luni ale conflictului vedeam că rusia joacă puternic, mizând inclusiv pe resursa nucleară, anticipam drept puțin probabilă o victorie pentru Ucraina.
Ultimele zile, însă, au venit numai cu vești extraordinare despre curajul și forța ucrainenilor care au rămas pe front. Mii de kilometri pătrați de teritoriu au fost eliberați de contraofensiva ucraineană, determinând prăbușirea axei rusești din nordul Donbasului, potrivit Institutului pentru Studiul Războiului. Ceea ce e uriaș.
Iar cei care nu credeau în perspectiva unei victorii ucrainene, acum au îndoieli. Despre propagandă e inutil să spunem că mai reacționează în vreun fel, de vreme ce argumentele sunt din ce în ce mai firave, chiar și pentru susținătorii sinceri ai rusiei.
Privind retrospectiv la cele petrecute din februarie și până acum, înțelegem, indiferent pe ce parte a ideologiei ne poziționăm, că Ucraina ne-a dat tuturor o lecție. Nu despre cum David îl anihilează, prin inteligență, pe Goliat, ci despre cât de departe poate duce perseverența când e însoțită de credința în victorie.
E foarte greu de făcut un exercițiu complet de empatie în privința experienței unor oameni care și-au petrecut ultimele luni în sunetul bombardamentelor și și-au privit familiile și prietenii murind sau fugind. E greu de înțeles cum poți continua să lupți și să crezi în victorie după ce ai plâns pe ruinele casei în care ai copilărit sau în care ți-ai văzut copiii crescând. Dar chiar și fără să ne punem în locul lor, e lesne de înțeles de ce mulți ne simțim umili în fața lecției ucrainene.
Peste 200 de zile de luptă neîncetată, peste 200 de zile de sacrificii, peste 200 de zile de stres și neliniște… Peste 200 de zile de curaj. Un curaj pe care noi, dacă ne privim în oglindă onest, probabil nu l-am fi avut. Dar e drept, poate tocmai de aceea nici n-am bifat prea multe victorii colective în ultimele decenii….
