Au trecut peste 30 de ani de când a intrat în domeniul presei, fiind și membru al primei redacții TVR Cluj, îl cunoaștem cu toții de pe vremea când realiza emisiuni la TVR, are o amplă experiență în domeniul media și acum își pune cunoștințele la dispoziția celor care încă mai au dorința de a dezvolta o carieră profesională în presa din România.
L-am contactat pe Constantin Trofin în speranța că împreună vom ajunge la niște concluzii legate de modalitățile corecte în care presa din România se poate finanța.
În cadrul acestui interviu, acordat nouă în exclusivitate, Constantin Trofin ne-a vorbit nu doar despre presă, ci și despre monștrii ridicați din rândurile ei care au avut grijă să decredibilizeze o întreagă breaslă. Monștri care astăzi stau fără probleme sau bătăi de cap prin funcții și demnități politico-administrative. Iar dezbaterea trebuie să continue pe acest subiect, pentru că altfel jurnalismul din România nu va mai avea prea multă speranță.
INVESTIGATORIA: După ce am văzut investigația colegilor de la Recorder despre sursele de finanțare ale presei și toată dezbaterea care a apărut în spațiul public pe tema asta, mi-am dorit foarte mult să port o discuție cu Constantin Trofin. Nu știu de ce, probabil că pentru că noi am mai discutat subiectul înainte ca el să devină subiect de investigație jurnalistică, dar cert e că ai fost prima persoană la care m-am gândit…
Constantin Trofin: Să știi că și eu sunt foarte încântat de discuția pe care ai propus-o și mă bucur că te-ai gândit la mine, mai ales că, de 31 de ani, de când am intrat în zona de TV, am avut numeroase, constante și fără de sfârșit ciocniri cu zona asta de finanțare. Și la nivel național, și la nivel local… Desigur, nici eu nu am toată informația, am partea mea de informație și partea mea de observație. Acum, mai trebuie spus că sunt deja ani buni de când eu n-am mai lucrat în televiziune pe partea de informație. Am participat în zona de producție video și emisiuni.
I: Ai văzut investigația celor de la Recorder. Ce impresie ți-a lăsat?
C.T.: Urmărind ancheta Recorder, mi-am dat seama că oamenii politici s-au făcut foarte deștepți, față de cum procedau înainte. Dacă ne gândim la anii când niște oameni politici au investit sume uriașe ca să aibă propria televiziune și cred că nu e un secret pentru nimeni că îți trebuie sume uriașe ca să-ți faci o televiziune. Ce nu-și închipuie toată lumea e cât de uriașe sunt aceste sume, mai ales în condițiile în care, tu, ca instituție TV, trebuie să ții pasul cu toată concurența la nivel tehnic, a calității imaginii. Nu vorbesc deloc despre partea de conținut, ci doar de faptul că intri în concurență inclusiv cu online-ul, deci trebuie să dai calitate ca lumea să se uite. Asta costă foarte mulți bani. Și, dacă ne uităm un pic în urmă, la televiziuni care au fost finanțate și chiar patronate de șefi de partide, rezultatele pentru partidele respective au fost insignifiante. Am avut ocazia să lucrez la o astfel de televiziune și chiar aveam discuții cu colegi din presă, care îmi spuneau: „Băi, dar patronul vostru bagă căruță de bani în televiziunea aia. Dar unde-s procentele?”. De asta spuneam că oamenii politici au devenit deștepți: nu-și mai fac televiziuni, își închiriază.
I: Tu crezi că banii ăștia influențează efectiv activitatea jurnaliștilor care lucrează în trusturile respective? Adică banii chiar le schimbă convingerile și valorile celor care sunt jurnaliști, că în cazul patronilor e clar ce se întâmplă?
C.T.: Eu nu cred că poți rămâne imun. Cu toții am lucrat în anumite colective și, la un moment dat, rezonăm cu ce se întâmplă acolo. Cu tot ce se întâmplă acolo. Pentru că știm cu toții că munca de jurnalist înseamnă foarte multe ore petrecute cu colegii de la muncă, iar răsplata pentru ce faci acolo vine o dată sau de două ori pe lună sub forma unui salariu, care, dacă e și bun, n-are cum să nu te influențeze. N-ai cum să nu devii parte a sistemului respectiv. Pentru că acolo îți duci activitatea, acolo îți sunt relațiile sociale și de acolo îți vine sursa traiului. N-are cum să nu te influențeze. Eu am avut odată o discuție cu un coleg de trust care încă e pe post și l-am întrebat dacă doarme bine după ce spune lucrurile alea pe post. Și a zis: “Cine plătește, comandă muzica”.
I: Tu, personal, te-ai confruntat vreodată cu o problemă morală de genul ăsta?
C.T.: Da. Păi a fost o perioadă în urmă cu vreo 14 ani, când Consiliul Județean Cluj pornise inițiativa de a se da niște bani publici la presă, exact cum am auzit în ancheta Recorder, ca să nu moară presa săraca, ca s-o susținem și, dacă tot o susținem, să zică și de noi de bine. Eu lucram la o televiziune locală din Cluj la data aceea, eram redactor-șef, și am fost unul dintre cei care s-au opus acestei inițiative și s-a supărat și patronatul, s-au supărat și colegi (nu cei din instituția în care lucram, care rezonau cu mine, pentru că atunci când accepți bani de la o instituție publică nu mai poți critica). Foarte mulți colegi din media din zonă au zis că suntem nebuni și că vrem să îngropăm presa. Adevărul e că la puțin timp după eu am plecat de acolo, așa cum am plecat și din alte locuri când lucrurile n-au mai mers cum am considerat că e corect să meargă. Dar probabil fac parte dintr-o categorie de idealiști ai acestei profesii.
I: Apropo de idealism, ce părere ai despre jurnaliștii care pleacă în politică?
C.T.: Nu mi-au plăcut niciodată și eu nu cred că, dacă ești cu adevărat jurnalist, poți să pleci în politică. Pentru că jurnalismul înseamnă, în primul rând, nealiniere. Nu cred că locul unui jurnalist poate fi vreodată politica. Dacă renunți la jurnalism, du-te în P.R., fă-ți stupină, dar nu te duce în politică! Și uneori mai și revin de acolo în presă. Iar povestea asta veche de când lumea vine din faptul că noi n-am reușit încă să ieșim din comunism. Te uiți la democrațiile occidentale și vezi că acolo politicul e influent, dar nu atotstăpânitor, cum se întâmplă aici. Partidul nu se mai numește la fel ca atunci, dar influența lui, în multe situații, e mult mai mare.
I: În ultimii ani, de când sunt eu în presă, am observat o scădere a nivelului de profesionalism în cazul celor care practică această meserie. Pentru că am cunoscut de-a lungul vremii oameni care nu-și doreau să fie jurnaliști, nu le plăcea să fie jurnaliști, dar priveau meseria ca pe o rampă de lansare către politică sau administrație. Nefăcând meseria asta cu pasiune, efectiv o duci în jos. Tu cum vezi climatul media de la noi?
C.T.: Pasiunea e una și e foarte bună, că fără ea nu poți face job-ul ăsta, dar dincolo de pasiune, mai e și un set de valori morale și un set de cunoștințe profesionale, că altfel nu poți fi bun în domeniul ăsta. Din punctul ăsta de vedere, cred că e o problemă inclusiv a școlii. În general, școlile au cedat tentației de a se concentra pe formă și mai puțin pe content. Se vorbește cu ușurință despre fake-news, dar fake-news-ul ajunge să distorsioneze toată realitatea în care trăim, Sunt forme atât de subtile și toate ni se inoculează pe toate canalele, că tu nu mai știi în ce să crezi și unde să te duci. Atunci diferența între realitate și ficțiune o mai poate face doar propria ta educație. Și aici e problema majoră în toată societatea românească. Citesc câte o conspirație pe internet și apoi mă uit la comentarii. Jumătate dintre ele sunt pe ideea: “Ăsta e adevărul!”… E un complex de factori care merg foarte prost în societatea românească și n-ai avea atâta fake-news dacă n-ar fi atâta lipsă de încredere în autoritate.
I: Păi e și neîncrederea în presă, nu doar în autoritate. Presa ar trebui să filtreze informația corectă și asta ar normaliza situația…
C.T. Ar normaliza situația, dacă ar exista un grad suficient de gândire critică în masa de oameni, dar atâta timp cât nu există, exact ca la orice produs, cumperi ce-ți place. Dacă tu crezi în teoria conspirației, că suntem mai deștepți ca alții, că noi suntem cei mai buni înotători din lume, crezi în discriminare, la fel ca atunci când te duci la magazin, apeși butonul care îți confirmă convingerile.
I: Și revin… Problema n-o fi că există jurnaliști care scriu despre teoria conspirației, despre tunelurile dacice, despre pământul plat?
C.T.: Da, pentru că au public pentru asta! Ok… Frumos ar fi ca breasla asta să se auto-reglementeze, asta ar fi ideal. Să existe un organism profesional și apolitic care să…
I: Dar tu vezi că abia se adună 4 oameni într-o redacție, darămite să aduni reprezentanții mai multor redacții ca să apere interesele breslei, asta nu cred că o să văd prea curând în România…
C.T: Da. Pentru că, până la urmă, toți vor s-o ducă bine într-un fel sau altul. Și sunt puțini jurnaliști care de regulă ajung să devină incomozi și atunci probabil că iau calea pe care ai luat-o tu, să-ți îndeplinești menirea fără să depinzi de alții care să-ți spună ce să scrii. Dar revenind la materialul Recorder, eu n-am văzut acolo nimic nou, eu am văzut dintotdeauna chestiunile astea, oamenii politici veneau și unii plăteau direct, unii plăteau chiar din buzunar, erau vremuri când nici măcar nu apărea ideea de publicitate electorală, omul își plătea emisiunea… Îmi aduc aminte de o replică. Era pe la începuturile carierei mele, când unul dintre conducătorii instituției noastre, după o astfel de emisiune, a spus: “Domnule președinte, vă mulțumesc că existați!” La fel am văzut lucrul prin firme. Deci, vezi că vine domnul de la PRM și ai grijă că e plătită! Păi unde e plătită? Păi factura e la trustul de construcții, dar e pentru asta! Deci nu e nimic nou. Ce e nou și dezarmant e amploarea.
I: Bun, și atunci să te întreb: care e modalitatea corectă de finanțare a presei? Pentru că presa trebuie să și mănânce. Dacă banii politici sunt murdari, banii privați sunt nesiguri, atunci din ce ar trebui să se finanțeze presa?
C.T. E un răspuns foarte greu de dat în condițiile economice de la noi și în condițiile în care rolul presei a fost profund denaturant de niște oameni ridicați din breasla noastră, care au decis că ei merită să o ducă foarte bine, că ei pot fi lideri de opinie indiferent ce spun și că banul contează. Un lucru pe care eu l-am făcut o dată, cu care ai putea să te împaci, e să ai o emisiune plătită, pe care să o marchezi ca atare și să spui că publicația nu își asumă responsabilitatea pentru lucrurile care se întâmplă acolo. Dar mi se pare oripilant că un om care se pretinde jurnalist se face preș, ca în povestea cu “vă mulțumim că existați” sau “ce frumos sunteți îmbrăcată”. Altfel, singura modalitate corectă e să trăiești din publicitate sau din crowdfunding și îți trebuie susținere constantă și suficientă ca să poți trăi.
I: Da, și atunci poți păți ca Rise Project, care, după ce a scris de un lider al unui partid susținut de o parte a publicului lor, au pierdut sprijinul financiar al acelui public.
C.T.: Riscul e foarte mare, orice soluție ai adopta. Chiar dacă tu, cu bună credință, găsești o sursă de finanțare care poate fi ok. Dar poți ajunge la un moment dat ca finanțatorul să-ți facă agenda. Ce există la alții și nu există la noi e să fie niște oameni care să creadă în menirea presei și să riște finanțând. Asta ar fi una. A doua, care e utopică la noi, ar fi ca responsabilii acestor instituții să aibă coloană vertebrală. Eu nu cred că, dacă ești profesionist, și ai colegi care cred în aceleași valori, atunci vei fi tentat să cedezi presiunilor patronatului. Dar asta e încă o chestie românească: gândirea pe termen scurt și atât. Îți scriam zilele trecute că m-am uitat o săptămână non-stop la BBC. Ei, BBC-ul are plan pe un an, plan pe 3 ani, plan pe 5 ani și plan pe 10 ani, în condițiile în care noi, la televiziunea publică, nu știam nici peste o lună ce facem, nici ce buget avem. Asta, din păcate, ne cam definește…
I: Acum ești profesor pentru tinerii jurnaliști. Ce le spui? Că e bună opțiunea de carieră pe care au adoptat-o? Că există speranță pentru jurnalism în România?
C.T.: Eu întotdeauna am sperat că există un viitor mai bun, în condițiile în care ne păstrăm parcursul european și păstrăm legătura cu lucrurile bune care se întâmplă prin alte părți. Da, există speranță. Uite, e un fenomen pe care eu nu îl consider neapărat rău: a scăzut numărul studenților care vin la jurnalism. Dacă e să fac o comparație, cred că numărul celor care intră acum în anul I e pe la 35-40% din câți erau acum 10 ani.
I: Dar de ce?
C.T.: Din toate motivele pe care le-am discutat astăzi. Nu mai cred în profesia asta și nu-și văd un viitor în această meserie, un viitor care să asigure o susținere financiară pe termen lung. Meseria de jurnalist este la fel de imprevizibilă ca societatea românească. Dacă termini o facultate foarte bine targhetată, (Medicină, Drept, Inginerie), aceste meserii îți pot asigura o predictibilitate a viitorului tău. Ce am văzut la generațiile de studenți la jurnalism din anii trecuți, la cei care au terminat acum 10 ani, eu cred că maxim 10% din ei mai sunt în presă. Dacă e să vorbesc de foștii absolvenți, văd foarte ușor modul în care ei au fost influențați mental și comportamental de instituția media în care s-au dus. Erau niște studenți foarte smart, foarte deschiși, iar acum, când te întâlnești cu ei, vorbesc în termenii postului media pentru care lucrează. Și ăsta e unul dintre motivele pentru care îți spuneam mai devreme că mediul n-are cum să nu te influențeze.
