M-am născut și am crescut într-o localitate din provincie cu populație majoritară romă. În comunitatea mea nu avem port tradițional și nu vorbim limba romani. Ne-am uitat graiul și nu am știut vreodată că în limba noastră nu există termenul de “țigan”. Observam că cei albi se supără și se simt jigniți când sunt numiți „țigani”, însă eu ca romă trebuie să accept să fiu numită așa…că doar asta sunt. Nu știam că această denumire ne-a fost dată de cei ai căror sclavi am fost cândva. Stăpânii ne-au pus eticheta de “spurcat, de neatins, impur” (traducerea din grecescul athinganos). Nu știam că „rom” în limba romani e totuna cu om din românește. Nu știam de etimologia cuvântului, nu știam de istoria grea din spatele acestui cuvânt, dar știam că deseori e folosit ca jignire.
Am auzit-o pe bunica din partea tatălui cum întreba de fiecare dată când un copil rom se năștea mai întâi dacă “e alb, e frumos?” și apoi dacă e fată sau băiat. Pentru ea era un adevărat necaz dacă aveai tenul închis pentru că ea știa cu ce vine la pachet culoarea. Iar eu am tenul închis.
La mine acasă, oamenii zic cu mândrie că sunt romi în fața celor ca ei, dar se feresc să zică la fel în fața românilor. Mulți dintre aceștia se consideră romi doar pe jumătate „noi suntem romi, dar nu ca ăia, noi suntem romii buni, de mătase”. M-am întrebat tot timpul – oare de ce am ajuns să ne scuzăm că suntem romi? Să fie oare din cauză că cei ce ne numesc „țigani” cred că facem parte din categoria oamenilor „cu apucături rele” (precum le confirma și dicționarul explicativ al limbii române )?
Totuși, ce sunt eu? Eu nu port haine tradiționale, am nevoie de traducere ca să înțeleg romani, nu am fost sclavă sau deportată, dar mă simt romă. Simt că sunt romă pentru că ai mei sunt romi și bunicii și străbunicii au fost tot romi.
Oameni ce îmi voiau binele mi-au zis de-a lungul timpului să ascund că sunt romă. În ciuda tenul meu măsliniu, ei credeau că mi-ar fi fost ușor să mă dau drept româncă. Spuneau că eu sunt altfel, că sunt cuminte, cu școală, că nu m-am măritat… doar că eu știam că sunt mult mai multe fete rome ca mine. Am refuzat de fiecare dată să îmi fie rușine cu familia, originile și istoria mea. Simțeam că e greșit să pretind că sunt altcineva. Eu sunt mândră cu ceea ce sunt, sunt mândră cu familia mea, cu generațiile ce au fost înainte de mine și dacă ar fi să aleg, tot romă aș vrea să mă nasc.
Aș fi putut să rămân o romă invizibilă ca ceilalți care nu își acceptă identitatea de teama de a fi tratați ca mai puțin decât sunt. Dacă acești romi, atât de mulți profesioniști și-ar îmbrățișa identitatea, poate că ar încuraja tinerii să fie mândri că sunt romi, dar din păcate, aleg să se ascundă.
Am văzut cum mulți majoritari se feresc de mine, de noi romii cu tenul închis sau de cei cu port tradițional. Am auzit cum șoptesc, cum consideră că etnia ne transformă automat în infractori care răpesc copii și că ne câștigăm existența doar furând și cerșind. Am văzut cum unele cadre didactice acordă tratament diferit elevilor romi pe care îi consideră inferiori majoritarilor, indiferent de cât de silitori ar fi. Spre norocul meu, am avut o învățătoare romă și profesori care nu m-au discriminat, însă alți cunoscuți nu au avut același noroc.
În adolescență credeam că noi romii suntem tratați diferit doar pentru că avem tenul închis. Vedeam cum colegele mele de școală își machiau culoarea cu fond de ten deschis, voiau să se dea românce. Au încercat să mă machieze si pe mine, dar mie nu mi-a plăcut pentru că îmi dădea senzația că mă ascund de propria-mi persoană.
Tot în adolescență am descoperit istoria strămoșilor mei. Rasismul contra noastră s-a născut în perioada sclaviei, când noi eram considerați mai puțin oameni. Discriminarea față de noi s-a moștenit ca un virus genetic în familiile ce consideră că sunt superioare din naștere. Ca orice virus, discriminarea poate fi dată mai departe între persoanele care interacționează. Imune sunt doar mințile luminate, cu simț critic pentru care adevărul este mai atractiv decât credințele discriminatorii și exotice.
Eu am simțit discriminarea. Am observat privirile lungi către coșul meu de cumpărături din partea casierițelor sau ale paznicilor de securitate. Cum ar trebui să reacționez ? Am de ales din trei variante:
- Prima variantă este să fiu umilă – aproape m-am obișnuit să respect reguli care ni se aplică doar nouă romilor, să arăt că nu am nimic din ce nu am plătit; a devenit o obișnuință să fiu supra-controlată, să mă scuz și îmi fie jenă că aș putea deranja prin simplu fapt că sunt romă. Nu am zis nimic când intrând în diverse magazine am observat că angajații se apropie mai mult de mine și mă privesc mai îndelung decât pe alții. Nu mai vreau să fiu umilă, umilința doare.
- A doua variantă este să mă revolt – dacă noi romii ne revoltăm, în general ieșim în pierdere, pierdem timp prețios și nu facem decât să întărim prejudecățile că suntem turbulenți, gălăgioși, că pozăm drept victime.
- A treia variantă este cea pe care am început să o adopt – să îmi păstrez calmul, să fiu asertivă, să cer să mi se respecte drepturile de clientă, să întreb de ce sunt tratată diferit, să cer să discut cu un manager și pun punctul pe i – să spun că sunt discriminată. Există totuși riscul să fiu acuzată că mă victimizez și că exagerez chiar alegând varianta trei, dar sunt mai multe șanse de reușită. Dacă aleg a treia variantă de reacție am șansa să primesc măcar niște scuze, scuze false, ce-i drept, dar poate pun o cărămidă la schimbarea atitudinii față de romi.
Eu nu îi urăsc pe cei care mă urăsc pentru ceea ce sunt. Doar îi compătimesc. Mă amăgesc cu gândul că sunt puțini. Îi consider o minoritate care are de suferit și de pierdut ferindu-se de oameni buni pe care îi respinge înainte de a-i cunoaște.
La un moment dat în viață, majoritatea dintre noi suntem discriminați (în funcție de etnie, gen, religie, orientare sexuală, proveniență geografică, și multe altele), însă discriminarea nu spune nimic despre noi, ci despre (educația) celorlalți. Oameni buni și oameni răi există în orice categorie socială, iar apartenența la o minoritate etnică nu este totuna cu a fi un om ce trebuie evitat, deși prejudecățile pun semnul egal între romi și grup antisocial.
Pe Pământ există mai puține persoane privilegiate decât persoane pentru care finalizarea unor studii și ducerea unei vieți decente implică mari eforturi fizice și financiare. Ca femeie romă din familie modestă, am întâmpinat multe situații dificile. Discriminarea am simțit-o mai adânc când am devenit studentă, însă am devenit mai puternică de fiecare dată, cu fiecare efort în plus de a demonstra că merit. Am avut puterea să nu mă las doborâtă. Am mers mai departe pentru că aveam obstacole mai mari de trecut. Mi-am dorit, și îmi doresc, să reușesc. Îmi doresc, în continuare, să arăt, să demonstrez că pot și că am calități ce nu pot fi trecute cu vederea; și că sunt mulți alți romi la fel ca mine.
Într-o lume corectă nu ar trebui să demontăm idei pe care ceilalți și le fac despre noi dinainte să ne cunoască. Știu, însă, că nu trăim într-o lume corectă. Eu știu că pot să devin o învingătoare dacă nu devin o victimă în fața greutăților, oricare ar fi acestea. De asemenea, mai știu că există mulți romi învingători despre care mi-ar plăcea să aflu.
Dacă ești de etnie romă și ai trecut prin greutăți care în loc să te doboare, te-au făcut mai puternic/ă, spune-ne povestea ta. Arată că ești învingător/învingătoare! Pentru că doar așa, cei ce ne urmează, vor învăță să devină OAMENI!
Violeta Neagu (28 de ani) este o tânără femeie romă, licențiată în Psihologie și Științele Educației. Îi puteți scrie pe [email protected]
Frumos foarte frumos și decent