marți, ianuarie 31, 2023

PUNEM REALITATEA SUB LUPĂ

spot_img
AcasăInterviuINTERVIU cu scriitorul Paul Gabor: “Noi trăim încă în glumele  lui Caragiale,...

INTERVIU cu scriitorul Paul Gabor: “Noi trăim încă în glumele  lui Caragiale, dar nu în umorul de clasă al lui, ci în umorul de birt”

Paul Gabor a părăsit România în urmă cu 22 de ani și s-a stabilit în Spania, unde și-a găsit starea necesară pentru creație. Nu trăiește, însă, nici el, ca majoritatea scriitorilor români, de altfel, din scrisul lui, deși romanele Rapel, Negustorul de Pipe și Mediterana din Mine au făcut mare vâlvă printre iubitorii de literatură. Recent a fost premiat în cadrul celei de-a treia ediții a Galei Excelenței Românești de la Madrid pentru reușitele lui în domeniul literar.

Cu certitudine, Paul Gabor este unul dintre scriitorii actuali adevărați pe care România îi are și, din observațiile noastre, se poate mândri cu un public destul de fidel. Dincolo de asta, însă, Paul Gabor este un om foarte asertiv, care știe exact ce vrea de la sine și de la ceilalți și care știe să spună lucrurilor pe nume fără să te poarte pe căi ocolite pentru a te lămuri asupra modului în care el percepe realitatea. Tocmai de aceea, însăși ideea de a-l intervieva pe Paul Gabor asupra relevanței omului de cultură în societatea românească a sunat bine încă din faza de idee. Interviul în sine a sunat, însă, și mai bine, pentru că adevărul spus direct este sănătate curată. Iată de ce INVESTIGATORIA vă recomandă să citiți pe nerăsuflate acest dialog exclusiv cu scriitorul român Paul Gabor, din care veți afla cine și cum face rău culturii românești de astăzi.

INVESTIGATORIA: Aș vrea să începem prin a discuta despre Gala Excelenței Românești, în cadrul căreia ați fost și premiat. Cum s-a simțit evenimentul?

Paul Gabor: Despre Gala Excelenței Românești eu am aflat de foarte curând, poate cu câteva săptămâni în urmă. O știu pe doamna Kasandra Năsăudean, care este organizatorul evenimentului, dar de gala respectivă nu știam, pentru că, mă rog, a fost pandemie, din astea. Și m-am trezit cu un telefon acum câteva săptămâni în care mi s-a spus că am fost nominalizat pentru un premiu în cadrul Galei pentru literatură. Prima mea întrebare legitimă a fost, pentru că eu sunt mai suspicios de fel, cine mai este nominalizat, adică cine mai este pe acolo. Pentru că eu mă feresc de nebuni, de ultra-naționaliști, de legionari, de radicali, de oameni cu Bau-Bau în cap, știi? Pentru că nu pot cu ăștia care sunt patrioți profesioniști. Eu nu pot cu patriotismul de meserie. Și aș fi refuzat dacă lista nu conținea niște nume cu care eu m-aș fi simțit comod. Dar când am văzut cine mai participă, am zis că accept, mai fac și eu cunoștință cu oameni noi, mai ies și eu din bârlog, cum ar veni. Și m-am mirat să văd că sunt niște oameni acolo… Adică este vorba despre Anca Vasiliu, care este profesor universitar la Sorbona, despre care presa  românească n-a spus mare lucru acum câteva luni de zile, când a luat un mare  premiu în Franța din partea Academiei Franceze, alt profesor universitar, domnul Alex Doboli din Statele Unite. Eu, personal, m-am simțit mic, dar am acceptat, că am făcut și eu un drum până la Madrid și mi-a făcut plăcere.

I: Vorbeați despre oamenii ăștia despre care presa din România nu relatează foarte multe lucruri, deși vorbim despre niște valori autentice care au plecat din România și aș vrea să știu cum vă explicați lipsa de interes a mass-mediei cu privire la oamenii valoroși pe care țara asta îi are.

P.G.: Lipsa de interes a presei românești este din ce în ce mai cunoscută și din ce în ce mai acută cu privire la ceea ce se numește cultură română. Pentru că imensa majoritate a presei românești trăiește acum din click-bait, din rating, să fie câți mai mulți followerși și cât mai multe like-uri. Când vorbești despre cultură, nu-ți dă multă lume like. Nu interesează și nu vine bănuțul din publicitate, nu vine bănuțul de la sponsor. Deci a vorbi despre cultură este caduc. Se mai vorbește despre cultură și despre oamenii de cultură în cele câteva reviste, care mai pot fi numite reviste de cultură în România, dar și revistele alea au un public extrem de restrâns. Sunt citite de câteva sute de oameni. Și vorbim despre România Literară, Observator Cultural, site-uri de cultură, alea care mai sunt, care au foarte puțină audiență. Nu poți să trăiești din cultură astăzi, nici ca autor, nici ca publicație…. Este foarte simplă explicația. Ceea ce pe mine mă deranjează este oferta către public. Pentru că așa cum am și scris eu de multe ori, pe mine mă duce la criză de nervi acea formulare: “Asta cere publicul!

Nu, domnule! Publicul nu cere doar hore, doar sârbe, nu cere doar călușari, nu cere să ne învelim în tricolor și să recităm prostii la microfon și să plângem după aia. Nu cere doar asta. Și atenție, nu vreau să subminez importanța clasicilor. Dar vreau să spun că publicul mai are  nevoie și de altceva. Noi nu știm să punem accent pe ceea ce facem astăzi, pe contemporani, pe oamenii de cultură care trăiesc încă în jurul nostru. Noi oricum suntem periferici, ca piață culturală. Cei din străinătate abia dacă au auzit câteva nume: Ionescu, Enescu, Cioran și ăștia plecați din țară și făcându-și un nume afară. Ce se mai aude în ultimii zece, douăzeci de ani despre oamenii de cultură români? Sunt câteva nume: un Mircea Cărtărescu, un Matei Vișniec și cam atât. Dar ce am putea noi să facem, și mă refer la instituțiile culturale, la statul roman care se bate cu pumnul în piept că se ocupă, că se inetresează de cultura română… Nu! Statul român nu face nimic! Sau face doar clientelar. Sunt acele cercuri foarte închise, ermetice, din care nu poate face parte oricine. Doar dacă te dai mielușel pe lângă partid, doar dacă atingi clanța ușii care trebuie… Dar cultura înseamnă și altceva, nu doar  acele zece, douăzeci de personaje fanion, care sunt exportate în permanență în afara țării prin instituțiile culturale din România. Repet și subliniez, nu vreau să subminez importanța acelor personaje fanion, dar nu numai ei reprezintă cultura română.

I: O să vă spun o mică poveste: recent, scriitorul Mircea Cărtărescu a fost premiat cu premiul international FIL pentru Literatură în Limbi Romanice, s-au scris niște articole, puține la număr în presă, și am remarcat comentarii de genul: “Hai, că acum ia ăsta și Nobelul!”. Dar spusă  la modul: “Hai, că acum o să se apuce să ne dea și-n cap!”… Întrebarea mea e de ce avem noi, românii, această atitudine condescendentă, chiar dacă n-am făcut mare lucru în viață, în fața unor români care reușesc să spargă niște bariere uriașe?

P.G.: Pentru că noi trăim încă în glumele  lui Caragiale, dar nu în umorul de clasă al lui, ci în umorul de birt. Noi suntem gluma însăși. Noi abia dacă îl citim pe Cărtărescu, abia dacă știm ce titluri are Cărtărescu, ce cărți a scris, dar ni se mărește gura când criticăm, când dăm cu pietre, că bine, mă, lasă că o să ia și Cărtărescu Nobelu’… Prietene, tu habar n-ai ce înseamnă Nobelul, habar n-ai ce înseamnă o carte scrisă de Cărtărescu, dar noi suntem însăși gluma lui Caragiale. Pentru că nouă ne este foarte ușor să lovim, să dăm, să auncăm în ventilator. Și ne place spactacolul ăsta ieftin, pentru că cu asta am crescut… Deci noi suntem niște guralivi prin excelență. Cu cititul stăm mai prost, că e greu să deschizi o carte, te doare încheietura mâinii, trebuie să dai pagină cu pagină, poate ai degetele uscate, e foarte greu.

I: De când ne cunoaștem, nu v-am întrebat niciodată dacă trăiți din scris sau mai faceți și altceva?

P.G.: Acum, hai să ne prefacem că suntem naivi și să discutăm asta, de dragul interviului și publicului! Scriitori de limbă română nu cred că sunt mai mult de trei sau patru în momentul ăsta care pot spune, cu mâna pe inimă, că ei trăiesc din ceea ce scriu. Nu există mai mult de trei, patru oameni care pot să spună așa ceva. Și chiar și acei trei, patru oameni la care mă gândesc trăiesc din diferite alte activități, sunt profesori universitari, au alte activități culturale, fundații în care activează. Eu nu cred că Mircea Cărtărescu, de exemplu, în pofida tirajelor de zeci de mii de exemplare pe care le are, trăiește din ceea ce câștigă din scris sau trăiește atât de bine pe cât și-ar dori să trăiască. Să nu ne facem iluzii! Într-o piață de carte periferică, în care un tiraj mediu al unui roman de beletristică are 1500 de exemplare, hai 2000, cine vinde 3000 este deja un autor bine cunoscut în România, deci cum poți tu să trăiești dintr-un euro sau doi pe exemplar, pe care îi câștigi în urma vânzării? Și nu scoți un roman pe lună, ci unul la un an, doi, trei, patru…

I: Atunci de ce continuați să scrieți, dacă nu merită din punct de vedere practic?

P.G.: Scriu pentru că-mi place, scriu pentru că sunt într-un moment al vieții în care am descoperit că mă pot exprima și altfel decât la un microfon, așa cum o făceam pe vremuri, că mă pot exprima și altfel decât în publicistică, că eu mai colaborez sporadic și cu Dilema Veche, și cu Republica, și cu alte publicații, dar pe teritoriul literar am descoperit de câțiva ani încoace că mă pot exprima în proză scurtă, în ficțiune, unii spun că nu o fac chiar atât de rău… Dar nu o fac din exorcizare, cum spun mulți scriitori, eu scriu din plăcere și încă o pot face. Cât o să pot face asta, habar n-am… Poate mă opresc din scris mâine sau peste 5 ani. Habar n-am… Dar nu am năluci, nu am văgăuni sufletești pe care să le explorez…

I. Care credeți că e relevanța artistului în general în societatea în care trăim și dacă dezvoltarea mediului virtual e benefică exprimării culturale sau, dimpotrivă, cumva o duce într-o zonă marginală a exprimării publice?

P.G.: Relevanța artistului cred, din păcate, că este din ce în ce mai măruntă. Cât despre prezența omului de cultură, a artistului în  general, pe rețelele de socializare în mediul online, eu cred că e benefică, pentru că, atât timp cât un om se poate exprima și nu este îngrădit de nimeni și de nimic, eu cred că e benefic. Asta nu înseamnă automat și validare, nu înseamnă că devii peste noapte scriitor sau poet, dar ai posibilitatea să te exprimi. Apoi vine filtrul. Al publicului, al unei edituri, al unor publicații de cultură care pot să spună despre creațiile tale lucruri bune sau mai puțin bune. Dar, în general, prezența spațiului digital pentru cei care caută un mod de exprimare eu o consider benefică. Că putem să ajungem și la vorba clasicului, și mă refer la Umberto Eco, că mediul digital este benefic pentru legiunile de imbecili care au senzația că pot spune orice și oricând, și asta e foarte adevărat. Dar pentru oamenii de cultură cred că poate fi un mediu benefic. Dar e o discuție și cu privire la calitatea discursului literar. Sunt oameni care scriu prostii și vând zeci de mii de exemplare. Sunt așa-zișii scriitori pentru coafeze. Acum depinde și cât de mult ești dispus să te prostituezi din punct de vedere cultural sau să o faci. Orice scriitor poate adopta, la un moment dat, un discurs facil. Oricine poate să scrie despre iubire, dezamăgiri, să bage acolo un sex, o chestiune vulgară ca să atragă masele de cititori. Pentru că masele reacționează la un discurs facil din punct de vedere literar. Amor, dragoste, iubire, ne-am dezamăgit, acum hai să ne împăcăm, să ne pupăm, încă o noapte de amor. E foarte simplu să scrii prostii de genul ăsta. Dar acum, depinde dacă tu, ca autor, ești dispus să te prostituezi pentru a avea un public cât mai numeros. Pentru că în asta constă fenomenul de prostituție intelectuală la noi: cât de multe compromisuri ești dispus să faci ca să vină către tine un public cât mai numeros și publicul numeros, mare atenție, nu e este un public educat. Să nu ne ascundem după degete și să nu fim ipocriți! Cine are convingerea că, dacă este citit de sute de mii de oameni, este un mare autor, se minte pe sine sau îi place s-o facă.

I: Cum ne explicăm lipsa de interes a publicului în a plăti pentru cultură și de a finanța cultura? Pentru că oamenii sunt dispuși să plătească sute de lei pentru niște țoale, dar le vine greu să coată câteva zeci de lei pentru o carte. Cum s-a ajuns aici?

P.G.: Sunt două motive mari și late pe care eu le pot depista la ora asta. În primul rând, în comparație cu acum 30-40 de ani, sunt foarte mulți autori pe piață. Înainte, în comunism, erau câțiva scriitori pe care îi lăsa partidul să iasă pe raft și, în momentul în care ieșea un Marin Preda, un Marin Sorescu era bătaie pe cărți. Și a doua explicație e că astăzi există mii de alte tentații în afara cărților. Deci banii se duc pe concedii în Grecia, pe mese, pe mașini, pe jocuri, pe Netflix și, dacă tu nu educi publicul să citească, nu-i poți cere să-și cheltuie banii pe cărți. Cum să ceri publicului să scoată bani pe cărți ca acum patruzeci de ani, când nu aveam internet, nu aveam concedii în Turcia, în Arabia Saudită, când nu se duceau pițipoancele la Abu Dhabi. Că în comunism mai erau pițipoance care citeau un Eminescu, că n-aveau ce să facă altceva, că nici în Turcia nu puteai să te duci, că nu te lăsa tâmpitul ăla de Ceaușescu. Dar astăzi cum să ceri tu publicului să citească un Cărtărescu, când Țancă Uraganul e gratis pe YouTube? Tu, ca editor de carte poți să faci un singur lucru: să faci tot posibilul să educi publicul. Și asta e muncă grea, pic cu pic, picătură cu picătură. Arată-i omului ce faci, promovează cartea, scriitorii, fă cunoscut produsul cultural cu cât mai multă intensitate, pentru că astfel, de la an la an, îți educi publicul și el va deveni mai numeros. Dar e muncă de Sisif aici, nu e un simplu click ca la Florin Salam.

I: Vă gândiți vreodată la cum veți rămâne pentru posteritate, ca scriitor?

P.G.: Nici în amorul propriu nu mă doare… Nu mă gândesc niciodată la așa ceva. Cum am zis, scriu că îmi place și la posteritate. Eu nu vreau să am urmele mele de posteritate în cimitir. Nu vreau nici cruce în cimitir. Sau să fiu membru prin vreo Uniune a Scriitorilor, să am vreo fărâmiță de pensie de la statul român, în niciun caz. Nu mă interesează statul român și ce-mi poate da el ca om de cultură. Că statul român oricum nu-mi poate da nimic. Din punct de vedere cultural, statul român este un stat impotent. Nu mai am așteptări, nu mai am speranțe.

I: Nu sunteți primul scriitor cu care discut și care îmi spune că nu vrea nimic de la statul român. Întrebarea mea e de ce nu? Statul român cheltuie bani pentru cultură, deci trebuie tras la răspundere pentru felul deficitar în care face asta…

P.G.: Dar eu nu am ce așteptări să am de la statul român, pentru că văd cum se comportă statul român de când mă știu eu viu. Văd cum se comportă statul român cu privire la cultură. Nu-l interesează deloc cultura română și nici nu se ocupă. Are o gașcă acolo, la Ministerul Culturii, prin ICR-uri, prin MAE, prin ambasade și prin Departamentul Românilor de Pretutindeni! Își împart fonduri în „famiglie”, se știe acest lucru. Statul român e interesat de cultura de gașcă, nu de altceva!

I: Și n-ar trebui să fie trași la răspundere?

P.G.: Cine să-i tragă la răspundere? Crezi că cei care scriu sau pierd nopțile compunând muzică, pictând sau sculptând, au timp ei să se certe cu politrucii ăștia. Ei abia au timp să bea un pahar cu apă. Și nu mă refer la mine, dar sunt oameni în România care abia au după ce să bea un pahar cu apă, scriu cărți, compun, dar n-au timp și chef și ficat să se certe cu nimeni. Și cine să-i tragă la răspundere pe ăștia, care nu fac altceva decât să te trateze cu spatele? Când le bați la ușă la Uniune, la Minister să-ți răspundă la o întrebare nici măcar nu se uită la tine, te scuipă în ochi. Și cum să se certe scriitorul român cu ăștia din ministere? Nu are fizic cum… E plin de lehamite. Că omul de cultură vrea să creeze, că de aia e om de cultură, nu are timp de ceartă, el se ceartă cu diavolii lui din cap și îi pune pe hârtie, nu are timp să se certe cu un agramat de la ICR. Nu te poți certa cu nimeni. Poți doar să ai, în limita timpului și nervilor tăi, să duci o muncă de persuasiune, să mai scrii din când în când, să mai fii vehement uneori, să-i mai dai un interviu lui Carmen Dumitrescu din când în când, dacă o mai interesează și pe ea sau pe alții, dar atât! Nu poți să te lupți zilnic cu ăștia. Și te termină nebăgându-te în seamă. Și eu îți pot face o listă cu oameni de cultură din România care nu sunt băgați în seamă, pentru că au fost, la un moment dat, vehemenți. Nu ai cu cine, ca să-ți fac un rezumat. Nu ai cu cine, asta este! Suntem periferici și o să murim periferici din punct de vedere cultural și, în mare măsură, e vina celor care ar trebui să ducă cultura noastră peste granițe. Dar ei au doar interesul să facă cultură de gașcă. Și cam atât…

Carmen Dumitrescu
Carmen Dumitrescu
Jurnalist de investigație, cu o activitate jurnalistică bogată. Mediafax, G4Media, Europa FM, Realitatea.net sunt doar câteva dintre publicațiile cu care a colaborat de-a lungul vremii. A absolvit programul de cercetare și investigație "Edward R. Murrow" în Statele Unite ale Americii, în cadrul Poynter Institute din Florida. A fost premiată în cadrul Galei Superscrieri în anul 2019, obținând premiul din cadrul secțiunii "Presă Locală". Premiată de Ambasada SUA în cadrul evenimentului "Romanian Women of Courage" în anul 2019. Carmen este și scriitor, având până în prezent cinci romane publicate, cea mai recentă apariție editorială a sa fiind cartea "Cei care nu mint".
ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articole Populare

spot_img

Articole Populare