„Las’ că știu eu pe cineva!”

Cazul Bode nu e nici pe departe unul singular în peisajul politic autohton. Am risca să zicem că aproape toți politicienii cu diplome de doctoranzi au știut pe cineva la momentul oportun. Și au plecat în politică cu patalamaua la mână, dar și cu aerele doctorale aferente.

Dar drept e că situația și, mai ales, reacția lui „Doctor Bode” la devoalarea plagiatului său ar trebui să ne pună nu doar pe gânduri, ci și pe fapte.

Simplul demers de a acționa în instanță Comisia de Etică a universității care ți-a dat titlul de doctor pentru a bloca un verdict de plagiat e ceva ce nu s-ar fi putut întâmpla în nicio altă țară civilizată.  De altfel, într-o țară civilizată,  Ciucă al nostru era deja uitat de societate, închis de rușine printr-un birou din mediul rural.

Dar la noi lucrurile nu funcționează așa,  pentru că mereu e acolo „cineva” care te scoate din impas și te scutește de efort. 

Suita de presiuni pe care Bode de la Interne le-a făcut în tot acest timp ca să-și salveze pielea și mandatul ar fi fost suficientă în alte timpuri pentru a pune țara pe jar. Cu atât mai mult cu cât n-au trecut multe zile de când am aflat cum PNL scrie texte pentru liderii liberali, asmuțind întregul aparat de partid împotriva unei jurnaliste, exact cum proceda Dragnea pe vremea lui. Dar acum societatea civilă tace.

Dar de ce tace?

Dacă e să fim cu adevărat sinceri, reacția aceasta „moale” în fața plagiatului vine cumva din experiența personală a multor români.  Câți n-au făcut temele de pe net? Câți n-au copiat la examen? Câți și-au scris singuri lucrările de licență? Câți au stat la coadă la medic până le-a venit rândul? Câți și-au plătit amenzile? Câți nu copiază textele altora și le postează în social-media fără să citeze sursa? Câți jurnaliști nu transcriu la greu munca altor colegi, pe care nu-i creditează niciodată cu drepturile de autor?

Cu alte cuvinte,  nu prea suntem o societate obișnuită să respecte regulile. Noi avem alte calități,  cu siguranță. Dar la capitolul corectitudine în viață mai avem mult de lucru. Și de aceea plagiatul lui Bode sau plagiatul lui Ciucă sau plagiatul lui Cîmpeanu nu ne pot scoate în stradă. 

Cel mult, subiectul plagiatului ne inspiră să inventăm glume noi. Că, uite, la capitolul „haz de necaz” suntem așii Europei. Dar să ne enervăm pe unii care au furat (doar) intelectual suficient de tare cât să ieșim în stradă și să-i dăm jos, asta în România de azi e imposibil să se întâmple. 

Cumva, suntem un neam obișnuit cu răul, dar nici răul acela nu vine de nicăieri. Tot noi l-am crescut mare, l-am ocrotit prin tăcere, l-am hrănit prin neimplicare, l-am făcut să se simtă confortabil printre noi. Și, în mare măsură, l-am întreținut prin propriile noastre abateri de la normă.  De aceea, și dacă mâine aflăm că tot guvernul e plagiator, tot prin glume bune vom reacționa.  Pentru că noi nu putem avea politicieni buni, câtă vreme noi nu suntem bine cu propriile noastre conștiințe. 

Evident, asta nu înseamnă că suntem condamnați pe vecie la inerție și neimplicare.  Nu înseamnă că singura noastră formă de apărare în fața răului va rămâne pe vecie râsul.  Dar bine vom începe să ne facem abia în ziua în care vom începe și noi să ne așteptăm liniștiți rândul, să învățăm pentru examene, să ne plătim și să ne înțelegem amenzile, să ne scriem singuri textele de care suntem mândri. Și, mai ales, să ștergem din telefon numărul acelui cineva care știe pe cineva care ne poate scuti de efort.

Când vom înțelege că și efortul are rolul lui în viață, abia atunci vom fi cu adevărat supărați pe Bode. Până atunci pentru noi normal va fi să râdem.  Unii mai amar, alții mai cu poftă… Încrâncenarea în fața încălcării normelor aparține societăților care știu să respecte regulile. Nu pentru cei care „știu pe cineva” de fiecare dată când au o problemă…