Un plan este întotdeauna bun. Știi unde vrei să ajungi și așterni piesele pe tablă în așa fel încât țelul să fie atins. Poate nu întotdeauna planul este infailibil de la început și trebuie adaptat, ajustat din mers, dar fără a te demoraliza că nu a ieșit totul din prima. Și, după ajustări, până la destinația finală totul merge conform planului, previzibil și ușor de gestionat. Asta pe de o parte. Pe de altă parte avem mersul cu valul, ceea ce poate părea ușor, dar aici sunt două tăișuri. Valul duce undeva, nu știi unde, iar măiestria este doar să stai pe el fără să te îneci și să te mulțumești să ajungi undeva, oriunde. Dar poți pica în mirajul în care ai impresia că poți să îl cârmești. Și oricine a avut plăcerea de a fi îmbrățișat de un val îi cunoaște puterea și știe (sau ar trebui să știe) că a încerca să îl strunești este o bătălie cu morile de vânt.
Am început destul de abrupt. Am început așa pentru că uneori e mai bine să intri năvalnic într-o cameră decât să bați la ușă și să o împingi ușor și precaut. Da, nu a mai intrat nimeni demult în cameră, praful este așternut peste mese, scaune, pat, peste tot mobilierul care o umplu. Pentru că e camera ACEEA. Camera unde nu are voie nimeni să intre. Doar tu știi ce este acolo și nu intri tocmai pentru că știi ce e acolo.
Numai că psihicul uman are un tertip: când ne amintim ceva nu ne amintim exact de moment, ci de ultima oară când ne-am amintit de acel lucru, iar în timp amintirea adevărată se transformă, alterată de stările generate de-a lungul vremii. Ciudat și curios la prima vedere, dar pe măsură ce analizezi îți dai seama că de la amintire la amintire se mai schimbă lucruri, iar când dai praful la o parte vezi că, de fapt, ce știai tu că e acolo actualmente arată altfel.
Atenție, ARATĂ altfel, nu ESTE altfel. Pentru că filtrele prin care a fost camera aia privită ultima oară nu mai sunt aceleași. Și nimeni în afară de tine nu poate vedea, interpreta și folosi cu adevărat camera cu pricina. Tot conținutul camerei este în fapt acolo, indiferent de formă. Cum te folosești de conținutul camerei ne duce la întrebarea din titlu: cu valul sau cu planul?
Pentru că fiecare avem camera cu pricina și nu ce este în cameră contează cu adevărat, ci cum știi să te folosești de ce găsești acolo.
Dar, pentru moment, gata cu metaforele. Toți am văzut sufletul în camera aia și toți am văzut resorturile noastre în mobilierul ăla. Și întâmplările care ne-au format și dezavantajele pe care am ajuns să le folosim în favoarea noastră. Sau, mai bine zis, pe care ar fi trebuit să ajungem să învățăm să le folosim în favoarea noastră. Poate chiar și traumele prin care am trecut și peste care am ajuns să trecem alegând să deschidem ușa cu pricina. Chiar dacă nu până acum, măcar de acum încolo.
Experiența de viață ar trebui să ne dea puterea mentală de a face lucrurile în așa fel încât rezultatul să fie acela pe care ni-l dorim, indiferent care este el. Dar asta nu în urma evitării camerei, pentru că, evitată îndeajuns de mult, camera rămâne de nedeschis, iar totul dinăuntru rămâne într-o formă nedefinită, care generează urmări și reacții care aparent sunt ieșite de nicăieri.
Pentru că uneori camera poate să ne ajute să clădim un plan care ne duce acolo unde vrem, dar ne poate juca și festa prin care să ne facă să credem că putem conduce valul acolo unde vrem noi. Pentru că de fapt vom ajunge undeva și credem că acolo am vrut să ajungem, când de fapt e doar locul în care trebuia să ajungă valul. Noi doar am știut să stăm pe el fără să ne scufundăm.
Acum, cu toate datele la vedere, haideți să mai citim totul o dată (chiar și eu) și să ne răspundem fiecăruia: plecăm cu valul său cu planul?
