Desigur, nu avem o societate civilă matură. Ea s-a format după tragedia de la Colectiv și s-a manifestat decisiv în timpul protestelor pentru justiție din perioada 2016-2018. A fost, poate, cea mai importantă experiență colectivă pe care generația noastră a avut-o în lupta cu instituțiile statului pentru principii. Nu includem aici experiența Revoluției din 1989, pentru că atunci era alt context și democrația era un concept destul de vag în mintea multora. Dar ulterior, oamenii au început să înțeleagă ce beneficii vin la pachet cu libertatea.
Mișcarea între state, contactul cu alte culturi, posibilitatea exprimării nelimitate în toate mediile posibile, dreptul de a te auzi și de a contesta ce auzi la alții sunt doar câteva dintre elementele democrației pe care le-am cunoscut cu toții în ultimele decenii.
Și da, astfel mulți au început să înțeleagă că pentru democrație merită să faci și sacrificii. Dar pe parcurs democrația a devenit o stare de fapt pe care unii o iau ca atare. Așa stau lucrurile, nu? Puțini își amintesc că lucrurile pot sta și altfel și că pentru felul acesta de a sta al lucrurilor a curs sânge. Și nu puțin…
În ultimii ani, societatea civilă s-a liniștit. Mulți spun că sunt dezamăgiți de felul în care au evoluat lucrurile după 2018. Că protestele cu zeci de mii de oameni din Piața Victoriei nu prea au contat. Că expunerea la gaze, la bătaie și la acțiunea tunurilor de apă din august 2018 n-a meritat. Că nimic nu s-a schimbat, de fapt.
Și totuși nimeni nu spune că, dacă atunci ne-ar fi fost lehamite ca acum, astăzi România ar fi fost tot a lui Dragnea și Ordonanța 13 ar fi fost un fapt deja de ani buni. Că dacă atunci am fi fost la fel de dezamăgiți ca acum, astăzi despre PNRR vorbea Viorica Dăncilă. În engleză, desigur!
Că s-a profitat politic de protestele de atunci, asta e cu certitudine adevărat. Dar lucrurile mari care s-au câștigat par a fi trecute la „și altele”. Astăzi suntem doar dezamăgiți. Și privim impasibil cum Ordonanța 13 reinterpretată de Frăția PNL-PSD-UDMR devine din proiect fapt concret.
„Eu nu mai ies în stradă niciodată, după dezamăgirea de atunci„, spun mulți cu un reproș ascuțit în glas.
Și cumva e de înțeles.
Oamenii au ieșit atunci în stradă având alte așteptări și sperând că dintre ei se va ridica o clasă politică nouă, capabilă să priceapă ce vor românii și mai puțin lacomă. N-a fost așa. Nici n-avea cum să fie. Politica e casa lăcomiei. Politica n-a fost niciodată mănăstire. Politica nu poate exista în afara ambiției personale și nici a dorinței de validare a unor persoane cu anumite dezechilibre emoționale. Asta e, până la urmă! Tocmai de aceea nu are toată lumea stomac pentru politică. Și tocmai de aceea există societatea civilă: să pună limite unor ambiții nelimitate, care au potențialul de a face rău comunităților.
Exact acesta este motivul pentru care e absurd să spui că ai luptat o dată pentru democrație și a fost de ajuns pentru tine. Să trăiești în democrație înseamnă nu doar să te bucuri de toate beneficiile care vin la pachet cu democrația, ci să lupți în fiecare zi pentru a păstra toate aceste beneficii.
Democrația e o luptă care nu se termină niciodată. Desigur, sunt lupte care se pierd, la fel cum sunt lupte care se câștigă. Dar războiul cu derapajele e permanent. Și, pentru cineva care pricepe sensul democrației, nu contează câți Dragnea, câți Ponta, câți Ciucă, câți Ciolacu ies la interval cu pretenții aberante. Fiecare dintre ei trebuie să fie controlat chiar de către mulțimile care le-au dat puterea de a avea pretenții. Chiar dacă asta presupune să strigi puțin în fiecare zi, să te opui asumat fiecărui abuz, să explici permanent de ce o faci, ca să nu uite nimeni cât se poate pierde cu adevărat.
Democrația nu e simplă deloc. De aceea multe comunități o pierd. E mai simplu când ai un Tătuc, care să ia decizii pentru tine. Dar dacă pui în balanță ce s-a pierdut și ce s-a câștigat în puținele lupte pe care țara asta le-a purtat în numele democrației, înțelegi că, în definitiv, e mai bine să ai, totuși, o voce care contează și care, la unison cu altele, învinge un Dragnea decât să nu mai poți vorbi deloc, nici măcar ca să spui că te doare…
