Ticăloșii

Îmi aduc aminte, ca și cum ar fi fost ieri, prima ei postare despre dezechilibrul emoțional pe care încerca să-l repare. Am recitit. Nu-mi venea să cred. Mi-am zis: „Doamne, cât curaj are fata asta!”

Și aveam dreptate să mă mir. Într-o țară în care mersul la psiholog e un subiect tabu, faptul de a povesti public că ai ajuns în prăpastie de mai multe ori, că ai privit Nimicul în ochi și Nimicul te-a văzut pe tine, că te doare fiecare respirație, că te temi, că nu-ți găsești locul și timpul, că nu te ajută nici pastilele, că nu mai știi cine ești, că te cauți în cuvintele celorlalți… toate mărturiile astea mi se păreau o sursă uriașă de inspirație în sensul curajului și asumării.

Pentru că, să fim serioși, nu numai Iulia Marin s-a luptat cu senzații de felul ăsta. Numai că Iulia Marin a fost prima și cam singura persoană din spațiul public, pe care eu o citesc și o respect, care a avut curajul să spună toate astea. Nu doar pentru ea. Ci și pentru cei care încă tăceau.

În onestitatea ei, Iulia Marin a fost un munte de altruism. Iar postările ei personale au reprezentat o uriașă sursă de inspirație și forță pentru oameni care au simțit sau simt ceva similar. Pentru că e reconfortant să știi că nu ești singurul. Oamenii au nevoie să știe că nu sunt singuri în durerea lor. Iar Iulia a știut asta. Și a vrut să facă un bine lumii întregi. Fără să-și imagineze că va veni un timp când tot ce a scris avea să fie folosit împotriva ei. Și ea nu se va mai putea apăra…

N-am mai vrut să mai scriu nimic despre Iulia. Nici acum și nici altădată. Pentru că evenimentele din ultimele zile au dus în derizoriu tragedia. Și pentru că n-am vrut să mai pun încă un pic de balast peste fumul înecăcios care deja sufocă tot ce a fost Iulia Marin: talent, onestitate, curaj.

Dar România TV a anunțat, prin vocea lui Victor Ciutacu, faptul că va oferi anual o bursă jurnaliștilor aflați în căutarea adevărului, pe care o va numi „Iulia Marin”. Și atunci decizia mea s-a schimbat. Nu poți să taci în fața unei ticăloșii de o asemenea amploare. Pentru că, dacă taci, ești părtaș.

Desigur, anunțarea acestei burse, despre care nici nu e sigur că va fi vreodată acordată, nu e altceva decât o strategie. Cu o zi înaintea noilor audieri de la CNA, un astfel de anunț poate avea aspectul unui argument al reprezentaților România TV. Pe ideea: „Da, e posibil să fi transformat viața și moartea acestei jurnaliste într-un circ infect, dar uite că acum acordăm o bursă în numele ei, ca să știe toată lumea că noi, de fapt, o apreciem în sinea noastră! Și nu merităm, în consecință, niciun fel de sancțiune!„

Totul pare încununarea unui demers jurnalistic legitim care se încheie cu o ofrandă adusă celei pe care au discutat-o zile la rând ca pe un om viu, cu depline capacități de apărare în fața acuzațiilor. Numai că nu e.

În primul rând, atât cât o cunoaștem noi pe Iulia Marin e destul ca să fim siguri că Iuliei nu i-ar fi plăcut niciodată să fie asociată în vreun fel cu România TV. În al doilea rând, discuțiile pe tema vieții și morții Iuliei Marin la România TV continuă și în aceste zile, pentru că tema aduce rating. Și pentru rating la România TV se calcă pe cadavre. Iată, la propriu!

Când scria despre suferințele ei, Iulia Marin n-a bănuit vreo secundă că în lumea asta pot exista ticăloși de o asemenea factură, încât să-i folosească durerea pentru a-i anula valoarea. Nu și-a imaginat că va veni o zi în care numele ei va sta cu orele pe burtiera România TV și vorbele ei vor deveni festinul unor hiene flămânde de succes și însetate de circ. Nu și-a imaginat că experiența ei umană va fi tratată într-un mod profund inuman. Și că identitatea ei de jurnalist se va asocia în mod forțat nu doar cu numele unui post TV, ci și cu niște valori pe care nu le împărtășea.

Iulia Marin, cea curajoasă și asumată în suferința ei, avea și o doză de inocență. Ea credea că lumea asta e totuși un loc sigur în care niște linii roșii nu se trec niciodată. Cu siguranță credea asta. Pentru că altfel nu s-ar deschis atât. Sau poate că ar fi făcut-o chiar și așa. Dar gândul că și-ar fi asumat să fie festinul hienelor din presă, tot nu înseamnă că e normal ce i se întâmplă amintirii ei în aceste zile.

Să sperăm că viața asta e doar atât cât o putem simți aici și acum, între o respirație și alta! Și că Iulia nu mai știe nimic de lumea asta. Că se odihnește în pace. Nebănuind câte limite s-au depășit, doar pentru că lumea asta a ticăloșilor n-a mai cunoscut niciodată un om care s-a depășit pe sine în mod onest. Și-a reacționat pentru că n-a înțeles. Pentru ticăloși oamenii buni nu există și ce e prea bun nu poate fi adevărat. Dacă n-ai binele în sufletul tău nu crezi că binele există. Crezi, însă, că ceilalți se prefac. Doar că Iulia Marian chiar a fost prea bună pentru lumea asta. Și ăsta este gândul cu care ticăloșii nu se pot împăca. Oricâte burse ar anunța în prime-time.