Toți am fost elevi. Mai buni, mai slabi, cu diferite înclinații, afinități, preferințe sau antipatii. Însă unul dintre elementele comune de care toți ne-am lovit inevitabil a fost stilul în care ni s-au prezentat lucrurile: trebuie să înveți ca să nu ajungi la sapă. Destul de rar ni s-a zis și cum trebuie să o facem sau cu adevărat de ce trebuie să o facem, ci doar că trebuie. Uneori de către părinți care aveau altă grijă decât să explice pe înțelesul minții care urma să fie ținută 8 ore într-un loc și hrănită (cu forța) cu informație căreia copilul nu îi înțelege încă sensul. Alteori de către profesori cu lehamite. Foarte rar de către un pedagog care putea vorbi pe înțelesul minților curioase.
Și despre categoria asta este vorba aici. Cea a oamenilor care pot schimba ceva la nivel individual. Personal. Personalul care îți va face viața frumoasă și care va putea atinge într-un mod pozitiv viețile oamenilor cu care va intra în contact. Oamenii care te fac să înțelegi de ce ai cu adevărat nevoie de cunoștințele respective. Pentru că și despre cunoștințe este vorba, dar nu DOAR despre ele.
Categoria oamenilor care pot face diferența în viața unei persoane în așa fel încât să nu se mai considere a face parte dintr-o generație de sacrificiu și care să nu se mai simtă plămădită de un sistem care apasă, închistează și ciuntește. Care nu învață mintea avidă de cunoaștere că singurul mod în care te poți face remarcat este acela de a împroșca venin, acela de a da din coate și a călca în picioare totul în jurul tău doar pentru a fi tu mai cu moț (în traducere – pentru a primi acea validare de care toată lumea are nevoie).
Mă refer la categoria pedagogilor. Adevăraților pedagogi, nu pedagogii lato sensu. Oamenii care știu că în istoria rezolvărilor problemelor pedeapsa nu a fost vreodată unealta care a rezolvat problema. Care se apropie de copil, care încearcă să îl înțeleagă sau măcar să îl facă să simtă că e cineva acolo pentru el. Încearcă să îl facă să înțeleagă că fiecare om are o poveste și fiecare trece prin propriul iad. Mare sau mic – nu contează, este vorba de percepția personală.
Pentru că dacă cineva nu a avut parte în viață de un astfel de dascăl e posibil sa se fi transformat într-un Ciutacu, care (scuzați cacofonia, dar este voită și necesară în cazul de față) aruncă noroi în stânga și în dreapta indiferent de subiect (fie că este vorba de Iulia Marin sau despre orice altceva care îi intersectează legăturile neuronale). Sau posibil să se fi transformat într-un om care s-a gândit că ar fi o idee bună să țină elevii în detenție după ore. Pentru că el așa a fost educat și „uite ce bine a ajuns”. Pentru că experiența personală a fost plămădită doar de experiențe toxice. Sau orice exemplu personal pe care oricare dintre dumneavoastră îl recunoaște în expunerea de până aici.
Când oricare dintre dumneavoastră va încerca să educe sau să corecteze un comportament (indiferent că vorbim despre un copil cu mintea și personalitatea în formare ori despre un adult cu apucături greșite) ar fi ideal pentru noi toți să se gândească dacă folosește mănușa de za (asprimea prin care toți am trecut) sau pe cea de catifea, pe care toți dintre noi am vrut-o la momentul în care am fi avut nevoie de ea. Și de care poate am fi avut nevoie ca să nu ajungem… un Ciutacu.
În finalul ideii va las un titlu de film: „Coach Carter”. Dați-i play, vedeți-l până la final, întelegeți-l, după care judecați titlul și expunerea aici de față.
