vineri, mai 24, 2024

PUNEM REALITATEA SUB LUPĂ

AcasăAvocatul DiavoluluiLeziuni incompatibile cu jurnalismul

Leziuni incompatibile cu jurnalismul

Mă întorceam la un moment dat în București venind pe una dintre puținele autostrăzi pe care le avem. Pe care? Pe cea pe care au murit oameni cam în același timp în care mă întorceam în București. Nimic nu ne face să conștientizăm inerența, simplitatea și ireversibilitatea morții până când nu avem un exemplu apropiat. Genealogic, geografic, nu contează. Apropiat. Mergi cu viteză și treci pe langa un accident? Mai departe conduci mai încet, mai prudent. Vezi un exemplu în presă? Inevitabil îți pui întrebări și inevitabil trasezi niște paralele.

Nu întâmplător m-am legat de ideea morții. Nu demult a plecat dintre noi Iulia Marin. Și nu pentru că a avut nefericita inspirație să conducă tare (alegere personală), ci din cauza unor factori care nu au ținut de ea. Genul de factori pe care nu îi putem influența în mod direct, dar în urma cărora suferim. Noi și cei care ne cunosc, dragi nouă sau doar oameni pe care i-am atins la un moment dat. Poate fizic, poate doar prin ceea ce am făcut sau am scris la un moment dat, dar oameni care au rămas cu ceva în urma a ceea ce am însemnat.

În fața televizorului, cu telecomanda în mână și gândul la drumul făcut, mă pune sfântu’ să zic „hai să încerc să ies din locul în care m-a dus știrea în care am văzut că au murit oameni cam prin același loc prin care am trecut”. Și mă duc pe un alt portal de știri. Unde văd că un vajnic ales al nostru s-a gândit să căute validare de la niște statui de ceară. A ajuns lângă statuia lui Hitler și s-a gândit că ar fi o idee excelentă să facă o fotografie prezentând pios consacratul semn al SS. O poză, scuze.

Cu urechile țiuind și logica în mare nevoie de descarcerare găsesc (pe alt canal) o sintagmă descrisă de draga noastră presă – „victima prezenta leziuni incompatibile cu viaţa”. Înțeleg nevoia de a prezenta realitatea așa cum este ea, doar că atunci când o faci teoria și bunul simț zic că e bine să vezi și CUM o faci.

După resetul de rigoare închid televizorul și dau în online peste o știre care în mod normal m-ar fi revoltat, dar care din păcate doar m-a întors undeva prin 2007-2008, când lucram în redacție la Jurnalul Național. O realizare a unui puști de 20 de ani, student la jurnalism. Privind cu admirație la locul în care eram, la oamenii care mă înconjurau, la stupul care făcea posibilă apariția zilnică a cotidianului care la vremea respectivă (pentru mine) era apogeul presei scrise a vremii. Auzisem de mulți oameni cu nume în redacția mai sus amintită, oameni cu un cuvânt greu în presa scrisă, pe care eu îi consideram un etalon, pe care îi priveam cu admirație și cu o curiozitate analitică. Dar, citind caseta comitetului de redacție, îmi pică ochii pe numele lui Victor Ciutacu, de care până atunci nu auzisem. Și, mânat de curiozitate jurnalistică, mă documentez. Numai că ce găseam în rezultatele căutării era într-o antiteză cu ce vedeam zi de zi pe holurile Casei Presei.

Găseam logică și argumentare, dar vedeam aroganță. Ok, filtru personal. Găseam o verticalitate jurnalistică, dar vedeam sfidare. Ok, filtru personal. Găseam echidistanță și vedeam insolență. Ok, poate din nou filtru personal.

Mi-a fost greu să găsesc acum atâtea sinonime ale atitudinii arogante pe care o vedeam atunci, dar tot ce găseam era jurnalism, iar tot ce vedeam erau trufie și vanitate, pe care intuiția de atunci le cataloga drept inteligență și asumare a verticalității jurnalistice. Și toate filtrele personale le-am trecut mai mult sau mai puțin inconștient sub lipsa experienței în viață și în profesia la care aspiram.

Numai că anii au trecut, am avut parte de câteva lecții de vioară și de câteva mănuși de za care m-au făcut să văd cu adevărat lumea și oamenii așa cum sunt ei de fapt (prin prisma mea, bineînțeles), și am simțit o indignare văzând o anumită ședință (să-i spunem ședință) a CNA. În care un om care ar fi trebuit să reprezinte un reper în profesia aleasă scotea la tablă oamenii în fața cărora trebuia să răspundă unor întrebări. În care omul care ar trebui să fie logic bate câmpii într-un fel de neconceput. În care omul care ar trebui să „prezinte realitatea așa cum este ea” prezintă niste opinii personale care denigrează un om și moștenirea lăsată de acel om.

Plecând din sfera personalului – când o voce în materie (o materie în care nu ești o voce cu un cuvânt de spus) dezvoltă un raționament, bunul simț și asumarea de sine zic că omul ar trebui lăsat să termine și să aducă la masă ceva ce ar trebui să aducă puțină lumină în discuție, nu sa îl întrerupi cu o divagare a atenției. Metodă des uzitată, dar care jignește inteligența privitorului. Aici mă refer la psihologul care a fost adus acolo să facă o analiză asupra a ceea ce se întâmplă. Bineînțeles, din postura de om care își câștigă pâinea din a analiza comportamentele umane și efectele lor asupra vieții. Asupra vieții proprii sau a celor din jur. Psiholog care a fost întrerupt în mijlocul raționamentului cu o tehnică manipulatoare: „Are vreo competență în audiovizualul românesc?”. Dar nu despre asta este vorba, ci despre CUM au fost folosite vorbele în acel audiovizual și despre efectul generat de acele vorbe.

Pe același subiect am mai găsit întrebări pe care le-am văzut jignitoare la adresa inteligenței colective. Nu are sens să le enumăr, dar toate aveau aproape aceeași construcție: nu se refereau la un subiect concret, ci erau formulate cu două tăișuri, în așa fel încât omul să răspundă la altceva decât la problema pusă în discuție. Este o retorică manipulativă ce lasă privitorul să răspundă la o întrebare proprie, nu la una exactă venită din extern, pusă de un jurnalist care aduce privitorului fapte. Dacă vorbim despre o deontologie profesională, un jurnalist nu trebuie să folosească retorica, ci doar trebuie să prezinte faptele. Nu vreau sa fiu înțeles greșit, nu mă ridic la standardul profesional al domnului Ciutacu, dar aici este vorba despre o verticalitate, cu care pot sta în fața oricui.

Ar putea curge multe în continuare, dar o idee cu care vreau să închei părerea de față este următoarea: mare grijă de unde vă luați informația, iar alegând canalul vedeți dacă nu cumva vi se ambalează totul într-un anumit fel. În care? Acela în care de dragul ratingului nu primești chiar „realitatea așa cum este ea”, ci realitatea care îți este servită de dragul dreptății și realității personale. Și de dragul îndreptării atenției către altceva decât ceea ce într-adevăr contează.

Și grijă ce mănușă folosiți în educație. Mare grijă. Ar putea apărea un alt virulent manipulator. Cu vorbele la el, cu tupeu și exercițiu, dar în continuare un manipulator pentru interese proprii (imediat proprii sau în perspectivă).

Dan Panaitescu
Dan Panaitescu
Absolvent de jurnalism, practicant o perioadă în redacția Jurnalul Național, o vreme parte a mecanismului de organizare a conferințelor profesionale în lumea juridică, iar în prezent manager logistică. Pasionat de psihologie și căutător al rolului în viața proprie, dar și a celorlalți. Rubensian prin formare și bahic prin alegere, logic și visător totodată, dar în permanentă căutare a C-ului din expresia matematică "dacă A, atunci B".
ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articole Populare

spot_img
spot_img

Articole Populare