sâmbătă, martie 2, 2024

PUNEM REALITATEA SUB LUPĂ

AcasăInterviuDOAMNA CARE ADUCE STILUL (I) Incredibila poveste de viață a Ofeliei Cozma:...

DOAMNA CARE ADUCE STILUL (I) Incredibila poveste de viață a Ofeliei Cozma: drumul de la Familia Regală din Kuweit la catedra de Design și Tehnologie a Școlii Britanice

Viața Ofeliei Cozma ar putea fi scrisă, mai degrabă, sub forma unui roman. Drumul incredibil al unei copile din Tecuci pe ruta Suceava-Iași-Kuweit-Iași are aspectul unui scenariu de film. A lucrat pentru Casa Regală din Kuweit, a făcut influencing pentru România la Ambasada României în Kuweit, a predat Design și Tehnologie la Școala Britanică din Kuweit, pentru ca, în cele din urmă, să se întoarcă în Iași și să scrie public despre ceea ce cunoaște cel mai bine: stilul.

De altfel, Ofelia e consultant pe probleme de stil și împărtășește cu generozitate tuturor celor care doresc s-o citească sfaturi despre cum îți armonizezi mintea cu aspectul vestimentar. Și pentru că stilul e omul însuși, povestea de viață a Ofeliei Cozma merită să fie citită cu sete, ca o carte de aventuri, din care rămâi cu cel puțin două lecții învățate: nimic nu te face mai bogat decât curajul de a schimba mereu traseul și nu te vinde niciodată ieftin!

Ofelia Cozma s-a născut la Tecuci și mereu și-a dorit să plece de acolo și să ajungă într-un oraș mare, în care să poată merge la teatru. Își amintește că, din vremea copilăriei, aspirațiile ei erau în mare măsură artistice. Dar erau alte vremuri. Vremuri în care nu era la îndemâna oricui să se pregătească serios pe linia creativității, așa că a dat la Politehnică și s-a făcut inginer. Era singurul mod în care putea, cel puțin, să-și vadă îndeplinită aspirația de a lucra într-un oraș în care să poată merge la teatru.

Drumul avea să fie, însă, unul destul de sinuos…

Întâi a ajuns la Putna, în Suceava. Spune că asta s-a întâmplat pentru că nu i-a plăcut prea mult facultatea pe care a urmat-o și unde s-a cam chinuit, cum ea însăși mărturisește. Iar apoi a ajuns în Iași.

Pentru că soțul ei a plecat cu un contract guvernamental în Kuweit, a luat decizia să-l urmeze. Și mutările acestea succesive au fost elemente importante din construcția ei personală. Pe de o parte, nu i-au dat timp să se plafoneze și, pe de altă parte, i-au deschis mereu ochii asupra lucrurilor care contează cu adevărat în viața unui om. De altfel, mărturisește că o lungă perioadă de timp, luând contact direct cu războiul din Kuweit, a stat mereu cu bagajul făcut, gata să fugă. Iar un om care-și poate strânge totul într-un bagaj e un om cu adevărat liber.

Cred că asta mi-a plăcut tot timpul: provocarea. Când am plecat din Iași, lucram în asigurări și ajunsesem destul de departe, eram responsabilă pe zona Moldovei și probabil că aș fi putut să fac o carieră din asta. Dar am ales să plec în Kuweit. Se întâmpla prin 1993, când m-am dus acolo prima dată în vizită și în 1994 am plecat de tot. Eu în Kuweit am luat-o de la zero. Aveam un dulap din plastic, din ăla cu fermoare, și beam apă din pahare din sticlă de la brânză topită… Și am luat-o pas cu pas. O vreme am stat acasă și am avut grijă de cămin, că nici engleză nu știam. Dar eu în țara aia m-am simțit foarte bine, pentru că eu acolo am simțit prima oară că sunt stăpână pe viața mea. Și atunci am simțit imboldul să încep să pun în practică tot ce adunasem în mine, inclusiv în domeniul creativității. Chiar faptul că nu aveam bani m-a ajutat în materie de organizare, de sortare, cu metodele mele empirice. Și asta a fost o provocare.

Numai că perioada de stat acasă n-a durat prea mult și Ofelia a început să se întrebe ce ar putea face pentru a-și îmbogăți viața și din punct de vedere profesional. Numai că peste tot unde încerca să găsească un job era întrebată unde a mai lucrat înainte în Kuweit. Și, desigur, nu avea un răspuns la întrebarea asta. Inițial, a reușit să se implice într-o afacere cu cosmetice, care nu i-a trezit niciun fel de dorință de a rămâne.  Atunci și-a dat seama că prin saloanele de înfrumusețare mai lucrau românce.

S-a întors în România și a urmat cursurile școlii Christine Valmy, o școală de top la momentul acela, cu gândul ca, după absolvire să se întoarcă în Kuweit și să muncească în domeniu. Ceea ce a și făcut. A lucrat întâi într-un salon modest din Kuweit, unde făcea proceduri cosmetice. În timpul în care a lucrat acolo și-a pus la punct și vocabularul, a învățat să comunice cu clientele din Kuweit și, după o lună, a devenit și managera salonului, pe lângă skin-care specialist, iar proprietara salonului  trecea tot mai rar pe acolo, știind că afacerea este pe mâini bune.

Îi venea ușor să facă tot felul de calcule, să organizeze comenzile și, în plus, avea o școală de specialitate. Așa că s-a remarcat rapid. Ca să evite plafonarea, s-a mutat într-un salon și mai bun și tot așa. În ciuda faptului că toate păreau să se așeze, drumul a redevenit sinuos. Pentru că atunci, Ofelia Cozma a aflat că avea cancer.

Poate de aia și sunt așa: pentru că nu mi-a fost ușor. Cred că o cale ușoară nu te ajută să progresezi prea tare. Eram în vacanță în România și eu îmi făceam în fiecare vară consulturi medicale. Dar în anul acela mi-am însoțit o prietenă care mergea la un control, după ce avusese cancer depistat după un test Papanicolau. Atunci mi-am dat seama că eu nu-mi făcusem testul Papanicolau. Și m-am dus și mi-am făcut testul, am făcut biopsie… Aveam cancer. Deci eu plecam liniștită în Kuweit și n-aș fi aflat decât, probabil, prea târziu. Am rămas în România, am schimbat medicul, m-am operat. Am trecut prin niște stări atunci pe care nici acum nu le-am pus în ordine. Pur și simplu, mi-e încă greu să povestesc, deși vreau s-o fac. Așadar, m-am operat, am mai rămas în țară un pic. Nu-mi place să vorbesc nici despre asta, dar aici în țară soacra mea mă abuza. Efectiv, nu mai rezistam să stau cu ea. Eu am îndurat continuu și nici n-am avut cu cine să vorbesc la vremea aia. Și mereu tăceam… Într-o zi, n-am mai putut. Și atunci ai mei au înțeles că, de fapt, nu eram bine deloc. Știu că poate nu sunt foarte coerentă când amintesc lucrurile astea, dar le amintesc pentru că ele m-au format. Cred că de aia sunt așa: că am ajuns la echilibru foarte târziu și după lupte grele. Dar măcar am ajuns. Și asta încerc să le spun oamenilor: nu stați unde nu vă e bine! Nu ne-am născut să fim martiri.”

Când s-a operat de cancer, familia ei nici n-a știut. N-a vrut să-i vadă nici îndurerați, nici disperați lângă ea. A preferat să-și poarte crucea singură, doar cu ajutorul medicilor. Și o face în continuare. În cele din urmă, s-a întors în Kuweit, la soțul ei.

Deja nu mai lucra în niciun salon, după experiența pe care o avusese în salonul unei franțuzoiace, care, deși o plătea destul de bine, era extrem de abuzivă. Când a decis să plece de acolo, patroana salonului care-i păstra în mod abuziv pașaportul, a încercat s-o determine să se răzgândească. Atunci a folosit, pentru prima dată, argumentul relației apropiate pe care ea și soțul ei o avea cu Ambasada României în Kuweit. Așa s-a eliberat.

A mai lucrat o scurtă perioadă de timp la un alt salon, unde a cunoscut-o pe prințesa Sheikha Maraheb al Sabah din Familia Regală a Kuweitului.

A intrat într-o zi pe ușa salonului, ploua, îmi aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri. Și mă așteptam la anulări, că, în general, când ploua, lumea nu mai venea. A zis că a auzit despre mine că fac un skincare excelent. I-am făcut un tratament și apoi mi-a propus să merg la mama ei acasă. Tatăl ei era ministru al Apărării. Aia a fost o perioadă extrem de bună pentru mine, că ea m-a și recomandat prietenelor ei. Vorbim despre o societate matriarhală, în care regina-mamă  conduce. Toți bărbații din familii ascultă de mame, nu de soții. Mă plăteau bine, îmi dădeau șofer, îmi dădeau cadouri și am și învățat foarte mult mergând acolo. Și, deși eu prestam niște servicii, m-au tratat ca pe un membru al familiei. Le plăcea că nu eram umilă și obedientă. În plus, a contat că eram europeană.”

Acolo a văzut ce înseamnă cu adevărat bogăția și luxul. Dar și reversul monedei: dezavantajele care vin odată cu banii mulți. Pentru că fetele și femeile din Casa Regală nu erau, de obicei, prea fericite. Se uitau cu respect și admirație la relația simplă de cuplu pe care Ofelia o avea cu soțul ei, Gelu, și se mirau de fiecare dată când auzeau că o așteaptă soțul acasă sau că au programată o ieșire la restaurant. Atunci a înțeles Ofelia cât de important e ce are ea și cât de inutil e să-ți petreci viața privind cu jind la ce au alții, aparent mai norocoși.

Relația cu soțul ei, care nu mai este printre noi de mulți ani, constituie o parte semnificativă și esențială din viața Ofeliei Cozma. Au fost doi oameni nedespărțiți, care s-au sprijinit unul pe altul în fiecare situație și s-au urmat unul pe altul cu încredere. Numai că, pentru a ajunge la relația aceea solidă, Ofelia a trecut printr-o adevărată luptă.

Nu am încercat niciodată să-l îndepărtez de mama lui, dar am vrut să-i arăt (și aici a fost lupta) că prima lui familie, după căsătorie, nu mai sunt părinții, este cel de lângă tine. Pentru că legea firii e că noi rămânem după părinții noștri și partenerul devine familia pe care o construiești. Cred că l-am trezit pe el la realitate, fără să-l îndepărtez de mama lui, pentru că noi am avut grijă de ea până când a murit, dar l-am făcut conștient de faptul că nu ne avem decât unul pe altul.

În perioada de după boală i-a spus soțului ei că simte nevoia să se reorienteze profesional, pentru că deja simțea că poate face mult mai mult și că are multe de oferit. Cumva, atunci, după boală, i s-au reactivat aspirațiile de când era mică și simțea că e ceva special cu ea, chiar dacă nu putea pune degetul exact acolo.

Învățase de la membrii familiei Regale din Kuweit, și în special de la prințesa Sheikha Maraheb al Sabah, să nu se vândă niciodată ieftin și să nu ofere reduceri pentru munca ei, ajunsese să fie atât de bună în cosmetică, încât era solicitată de cele mai importante persoane din țară, așa că, din nou, frica de plafonare și-a spus cuvântul. Și a decis să schimbe iar traseul.

Deja eram bine financiar, nu mai aveam grijile din anii trecuți, așa că i-am spus soțului meu că vreau să fac altceva, ceva care să mă facă să simt că sunt importantă pentru mine și pentru ceilalți. Și mi-aduc aminte că după boală, eram foarte conștientă că tot ce avem e ziua de azi. Și atunci era important pentru mine să știu că, dacă mor, las ceva în urmă. Gândește-te că noi nici nu aveam copii. Deci nu mă puteam canaliza pe asta. Și ce-am făcut? Între timp, învățasem engleza bine și m-am dus pe la școli și am aplicat. Acolo profesorii au asistenți. Practic, sunt doi oameni la o clasă, la o grupă din ciclul primar. La Școala Americană aveau nevoie de o rezervă pentru cazul în care un profesor se îmbolnăvea sau nu putea să ajungă. Am prins postul acela și am început activitatea, una care mă ținea tot timpul în alertă. În același timp, am luat și un post de înlocuitor de profesor la Școala Britanică. Erai plătit cu ziua. La un moment dat, m-am dus la o clasă pregătitoare, unde profesoara se îmbolnăvise și a lipsit vreo săptămână. Timp în care am lucrat cu asistenta ei de clasă. Îmi amintesc că s-a întors profesoara și, atunci când m-am dus la secretariat să-mi iau banii pentru saptămâna muncită, ea a spus: Amintiți-vă de această femeie și faceți cumva s-o puneți în vârful listei de așteptare! A fost mare compliment pentru mine. Eu veneam din România comunistă, în care făceai din nimic praștie, cu o mamă învățătoare, iar eu acolo am demonstrat că mă descurc în orice situație, că imediat mă orientez. Într-o bună zi, mi-am luat inima în dinți și le-am spus că aș vrea să lucrez acolo permanent. Mie Școala Britanică mi s-a potrivit foarte bine, pentru că are rigoare. La sfârșitul zilei a venit secretara la mine și mi-a dat să semnez contractul. Și așa am devenit asistentă la Școala Britanică.

Astfel a început o nouă etapă din viața Ofeliei, probabil una dintre cele mai satisfăcătoare de până atunci. Orele de D&T (Design și Tehnologie) se desfășurau pe segmentul orar al orelor de Limba Arabă și Islam, pe care elevii non-arabic și non-mouslim nu le făceau, fiind materie în curriculum, cu examen din clasa a șasea.

Ora de Design și Tehnologie era în Școala Britanică din Kuweit o alternativă la orele de Arabă și Islam. Profesoara de Design și Tehnologie n-a primit-o foarte călduros în primă fază, dar pentru că era însărcinată, avea nevoie de o asistentă. În perioada aceea, Ofelia a muncit mult, adesea peste program, a organizat lucrurile în așa fel încât să fie totul perfect. Astfel a devenit mâna dreaptă a profesoarei de Design și Tehnologie. Îi pregătea materialul didactic, se consulta cu ea în permanență și învăța în fiecare zi.

Eu aveam o foarte mare ușurință în a face lucrurile astea, pentru că tot background-ul ăla al meu m-a obișnuit să mă descurc. Pentru ei părea că fac lucruri extraordinare, dar erau lucruri de bun simț. Dacă nu aveau ceva, asta însemna că nu aveau și punct. Eu le făceam din aproape nimic. Așa am devenit tot mai bună și am ajuns să contruim atât de mult în catedra aia, încât toată școala aflase de noi și acum toată lumea voia să facă Design și Tehnologie. Copiii învățau foarte multe lucruri într-o manieră foarte agreabilă. Cumva, era ceea ce fac la noi copiii la Școlile de Artă și cluburile de after-school, dar erau foarte diverse si urmăreau programa de la celelalte materii, în cadrul unui sistem de învățământ interdisciplinar, astfel încât copiii experimentau o mulțime de proiecte de design, cu toate etapele. Iar nevoia stimulează creativitatea. Așa că eu acolo am fost ca peștele în apă. Dacă la început aveam câțiva copii, ulterior a ajuns să fie materie de examen. Până acolo s-a ajuns.

Încetul cu încetul, Ofelia a devenit o persoană foarte apreciată în Școala Britanică din Kuweit și, pe parcurs ce Rachel, mentora ei, a devenit coordonator, apoi s-a mutat la altă scoală, Ofelia a preluat orele ei, având, la rândul ei, asistentă, pe fiica ambasadorului din Bangladesh în Kuweit. În perioada în care a lucrat la Școala Britanică a devenit și lector la BAIA- The British Academy of International Arts, unde a ținut cursuri de Art&Design.

Astăzi, când cineva încearcă să mă facă să mă simt mică, îmi zic  că eu acolo am dovedit ceva într-o societatea în care nimeni nu era interesat cine e mama ta, tatăl tău, soțul tău. Am fost apreciată pe munca mea, venită de niciunde. Și asta mă ține dreaptă când mă descurajez.”

Pentru că viața Ofeliei n-a fost nicio secundă simplă, chiar în perioada în care dezvoltarea aceasta profesională era în plină desfășurare, soțul ei a început să facă dializă. Și-au pus chiar problema să se întoarcă în țară, însă a venit criza economică din 2008 și s-au răzgândit. Costurile dializei în Kuweit erau foarte mari, așa că din nou s-au destabilizat financiar. Medicamentele erau și ele scumpe, iar soluția unui transplant de rinichi a fost destul de stresantă pentru amândoi. Așa că stilul de viață li s-a schimbat din nou. Au început, însă, să pună bani deoparte, visând că se vor întoarce împreună în România și vor petrece anii de pensie liniștiți la ei acasă. Soțul ei a murit, însă, în Kuweit. Într-un weekend, pentru că în timpul săptămânii a continuat să muncească.

Sigur, puteam să fim asistați sociali ai statului român. El era persoană cu handicap și eu însoțitor. Și să stăm acasă, așteptând pensia. Și ce? N-am făcut așa ceva. Soțul meu a murit în weekend, Carmen! Mi-e greu să le explic multor români lucrul ăsta: că munca te ține în viață. Nu statul acasă, la televizor. Ok, sunt bolnav, hai să vedem ce e de făcut și să mergem înainte. Munca îți dă un sentiment de utilitate, care te menține sănătos la minte, te ține pe linia de plutire. Cel puțin, în cazul meu așa a fost, nu știu cum e la alții.”

Pierderea soțului a fost una dintre traumele esențiale ale vieții Ofeliei. Relația pe care a avut-o cu el a fost absolut esențială pentru tot ce a devenit ea pe parcursul vieții. Și amândoi s-au sprijinit unul pe altul, mai ales că în anii de Kuweit se simțeau singuri printre străini. Și era crucial să rămână uniți. S-au avut doar unul pe celălalt și s-au clădit unul pe altul, prin sacrificii și renunțări.

Moartea soțului a fost un nou moment care a schimbat cursul vieții Ofeliei. Care a luat-o din nou, nu știm pentru a câta oară, de la capăt.

Înainte de a-și pierde soțul, însă, cei doi au făcut demersuri pentru a cumpăra un apartament în Iași, într-un complex care se construia în Copou. Și-au făcut un buget și au început să lupte pentru un nou vis. Unul pe care Gelu Cozma n-a mai apucat să-l vadă împlinit.

Gelu m-a lăsat cu casa în care locuiesc acum în Copou. După moartea lui, m-am dus și am schimbat contractul. Directorul de la școală mi-a zis să îmi iau concediu medical și m-a asigurat de toată suținerea. Dar deja mă gândeam dacă să plec și să mă întorc în Iași. Eu am mai stat un an la Școala Britanică, pentru că școala rămăsese singura parte stabilă a vieții mele. În rest, pur și simplu mi-am dat seama cât eram de singură și a trebuit să iau niște decizii pe termen lung. Și cumva, în cele din urmă, am decis să mă întorc în țară. Am anunțat conducerea școlii că plec și am venit cu totul în România în vara lui 2013. Eram o femeie singură de 53 de ani, moartă pe piața muncii, fără conexiuni, într-o societate misogină.

Șocul cultural a fost, în mod paradoxal, mai mare pentru ea decât cel pe care l-a trăit când s-a mutat în Kuweit. Și, pentru nu avea nicio plasă de siguranță, a învățat din nou s-o ia de la capăt. În România, însă, lucrurile funcționează altfel. Seriozitatea celorlalți e mereu sub semnul întrebării, iar sistemul de valori e inversat. A făcut un afterschool, care n-a funcționat pentru că asociații s-au răzgândit.

Eu cred că mă încarc de la oameni. Așa îmi dau seama că e ceva de capul meu. Și n-aș vrea să-mi pierd mirarea continua pe care o am. Pentru mine e mai important să muncesc, pentru că simt că fac ceva, că sunt utilă. Sentimentul că ai un sens e peste orice pentru mine, cu atât mai mult cu cât sunt un om singur. Eu în Kuweit am prins război și am avut mereu o geantă în care aveam pregătite toate lucrurile absolut necesare. Eu am trăit așa și încă trăiesc așa. Poate pentru unii sună morbid, dar pentru mine e o chestiune de organizare.”

După ce a lucrat pentru câteva școli din Iași, Ofelia a decis să se exprime public. În acest sens, a făcut o platformă online, unde să-și spună punctul de vedere pe marginea lucrurilor pe care le știe și le-a învățat. Iar cunoștințele ei despre stil sunt absolut necesare într-o lume care pare să-și fi pierdut nu doar busola morală, ci și pe cea estetică.

Așa a apărut blogul Ask Ofelia. Un loc unde Ofelia povestește atât experiențele ei personale, cât și cunoștințele ei despre stil și bun gust. Pentru ea, acest blog este încercarea personală de a pune umărul la schimbarea unor mentalități. Nu știe să-și facă PR și n-o interesează să vorbească prea mult despre sine, deși știe că asta ar deschide ferestre de oportunitate într-o societate în care mulți se poartă dezbrăcați în văzul lumii întregi. Pe social-media desigur.

Ea preferă, însă, să se comporte în acord cu regulile de stil personal pe care le propovăduiește. Îi e suficient să știe că ajută oameni. Anul acesta, Ofelia Cozma a defilat pe podiumul Romanian Fashion Week. N-a scris un cuvânt despre asta. Am întrebat-o de ce. “Mi-a fost rușine!”

Ofelia Cozma, pe podiumul Romanian Fashion Week

Are destul de multe simptome din paleta Sindromului Impostorului, așa cum au mulți oameni care și-au depășit condiția prin efort și muncă, dar, dincolo de asta, Ofelia e un cufăr plin de învățăminte despre cum ar trebui să fie un om ca să arate și să se simtă bine în lume.

Iar acele învățăminte, pe care le vom detalia într-un interviu separat, derivă dintr-o poveste incredibilă de viață, pe care am fi putut s-o scriem mai detaliat decât am făcut-o, dar știm că publicul nu citește articole-roman.

Vom reveni, însă, cu Ofelia Cozma, această “Doamnă care aduce stilul”, după ce l-a învățat dintr-o sumă de experiențe de viață, de renunțări, sacrificii și renașteri personale. Un drum sinuos, veți spune. Și n-ați greși prea tare. Însă, dacă drumul ar fi fost drept și lin, cel mai probabil Ofelia n-ar fi cunoscut lumea la nivelul de complexitate de acum. Și poate ar fi vorbit numai despre stilul vestimentar, fără să ne mai poată prezenta această poveste de viață incredibilă, din care oricine poate învăța cel puțin un lucru: niciodată să nu te temi s-o iei de la început!

Carmen Dumitrescu
Carmen Dumitrescu
Jurnalist de investigație, cu o activitate jurnalistică bogată. Mediafax, G4Media, Europa FM, Realitatea.net sunt doar câteva dintre publicațiile cu care a colaborat de-a lungul vremii. A absolvit programul de cercetare și investigație "Edward R. Murrow" în Statele Unite ale Americii, în cadrul Poynter Institute din Florida. A fost premiată în cadrul Galei Superscrieri în anul 2019, obținând premiul din cadrul secțiunii "Presă Locală". Premiată de Ambasada SUA în cadrul evenimentului "Romanian Women of Courage" în anul 2019. Carmen este și scriitor, având până în prezent cinci romane publicate, cea mai recentă apariție editorială a sa fiind cartea "Cei care nu mint".
ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articole Populare

spot_img

Articole Populare