Avem această capacitate stranie de a ne detașa de tragedii și de a ne comporta ca și cum le-am fi citit într-o carte sau pe undeva pe net. Au trecut opt ani de la tragedia Colectiv și nimic nu s-a schimbat. Nici prea mulți vinovați n-au plătit pentru drama de atunci, pentru că instanțele au decis că, și dacă semnezi ca primarul, fapta nu există. Nici spitale nu s-au construit. Nici autorizațiile nu se dau azi mai responsabil decât atunci. Când toți știau. Așa cum știu toți și acum…
De la Colectiv și până astăzi au trecut alți opt ani în care n-am învățat nimic. Opt ani din care n-am înțeles nimic, deși tragediile s-au succedat într-o maniera frenetică. La un moment dat nu mai știai încotro să te uiți ca să nu mai vezi o nouă durere. Mame care nasc în fața spitalelor, insalații de oxigen care explodează, stații GSL care funcționează fără autorizație până nenorocesc o comunitate întreagă, copile care mor în timp ce sunt sechestrate cu poliția la poartă, bătrâni chinuiți în azile de către apropiați ai puternicilor zilei, cu averile vânate până în clipa morții. Biserici care se ridică impunător peste păcate greu de povestit. Jurnaliști amenințați din toate direcțiile pentru că spun adevăruri care au sens. Procurori care fac dosarele atunci când le convine sau le duc până în buza prescripției, transformând țara într-un paradis al fărădelegilor. Ne place sau nu, aici suntem…
De ce? E greu de spus. Unii cred că n-avem memorie. Că uităm repede și scurt tot ceea ce nu ne convine. Că astfel ne excludem din cercul vinovățiilor, fără să fie necesar să cerem iertare. Și, dacă ne uităm la dosarul Revoluției, teoria pare a avea sensul ei.
Până la urmă, faptul că sângele vărsat pentru dreptul nostru de a fi liberi nu s-a plătit în niciun fel spune mai multe despre rănile noastre colective și despre vinovățiile noastre colective decât orice altceva. Și nu întâmplător amintesc termenul “colectiv” în acest context. Cumva, faptul că acum opt ani niște tineri au fost uciși sau traumatizați pe viață din cauza corupției și indiferenței generalizate într-un local care se numește Colectiv are un sens fatidic pentru noi toți.
Colectiv n-am învățat nimic din nicio durere pe care am trăit-o în mod direct sau indirect. Colectiv ne-am relaxat, după ce emoția s-a estompat. Colectiv n-am înțeles că într-o țară în care sângele vărsat nu se plătește, justiția n-are decât un sens teoretic. Colectiv asistăm la alunecarea noastră către extremism și radicalizare, râzând adesea de pericol, ca și cum n-ar fi despre noi. Deși numai despre noi e. Colectiv toți știam. Căci mereu am știut că trăim într-o țară coruptă, în care sentințele se vând și se cumpără ca la piață, în care politicienii fac slalom printre legi sau le ajustează după bunul plac, tăindu-le sau înjumătățindu-le după nevoi, noaptea ca hoții. Dar n-am făcut nimic.
Poate am strigat din când în când. Poate am ieșit în stradă pe vremea când credeam că mai are rost. Dar între timp fiecare lecție neînvățată s-a așezat peste celelalte din trecut și astfel un munte de neputință s-a ridicat în fața ochilor noștri. Dincolo de care nu mai vedem nimic. Și nu mai înțelegem cine suntem și ce vrem. Colectiv…
