Tragediile comunismului. Programul de ucidere sistematică a copiilor din Căminele-spital ale regimului Ceaușescu: „Sute de minori au fost ţinuţi în condiţii insalubre, subnutriţi, subdezvoltaţi, bătuţi, legaţi, tranchilizaţi”

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc a susținut la începutul acestei săptămâni o conferință de presă în care a prezentat investigațiile privind decesul a 436 de minori aflați în Căminul-spital Plătărești, în perioada regimului comunist. Mai mult, aceeași instituție anunță că a depus un denunț la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind organizarea unui regim caracterizat prin tratamente inumane și degradante aplicate minorilor internați în Căminul-spital nr. 4 Plătărești.

Imaginile groazei au fost rememorate cu ajutorul președintelui executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, profesorul universitar doctor Daniel Șandru, al expertului IICCMER, dr. Florin S. Soare, care a coordonat investigația din căminul-spital Plătărăști, al cercetătorului Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, dr. Cosmin Popa și a medicului primar psihiatru de la Spitalul Clinic Colțea, doctorul Mihail Bran.

Povestea e destul de clară și bine delimitată din punct de vedere istoric: în perioada februarie 1978 – iunie 1991, în Secția de minori a Căminului Spital Plătăreşti au fost internați un număr de 881 de minori. Conform actelor de deces, 436 de minori au decedat în timpul internării, iar 38 au decedat la scurt timp de la părăsirea Căminului.

Acest „cămin, situat la numai 20 de kilometri de București, a fost înființat în 1952 în incinta unui locaș de cult, și anume Mănăstirea Plătărăști. Astfel, bolnavii erau internați în chiliile mănăstirii, căminul fiind gândit inițial ca destinație și sprijin pentru persoane adușlte cu afecțiuni neuropsihiatrice cronice. Însă, pentru că în București nu exista în anii 70 o unitate specializată în sprijinirea copiilor cu deficiențe, s-a luat decizia înființării unei secții aparte, într-o nouă clădire, care ținea de acest spital din Plătărești. Secția de copii despre care vom vorbi în acest articol a funcționat în perioada 1978-1991.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și-a dorit să probeze un fapt greu de imaginat, dar, se pare, plauzibil și demonstrabil: că nu toți pacienții internați acolo erau irecuperabili, așa cum erau clasificați de sistem și că mulți dintre ei au fost, practic, uciși chiar de cei care ar fi trebuit să-i îngrijească și să-i protejeze.

IICCMER a solicitat medicilor un raport de analiză medicală a cazurilor din Căminul-spital nr. 4 Plătărești. La redactarea raportului au contribuit: Doctor Florin Scărlătescu, Medic primar neurolog (Spitalul de Urgență Floreasca) și Doctor Mihai Bran, Medic primar psihiatru (Spitalul Clinic Colțea). Totodată, IICCMER a anunțat în cadrul Conferinței de presă că a depus un denunţ la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, denunț ce conţine un număr de peste 1500 de file, probe privind organizarea unui regim caracterizat prin tratamente inumane și degradante aplicate minorilor internați în Căminul-spital nr. 4 Plătărești, care au dus nemijlocit la decesul a 436 dintre ei, jumătate dintre cei internaţi şi și la provocarea de suferințe inimaginabile unui număr cel puțin la fel de mare de minori care au supraviețuit aceluiași regim.

Demersul judiciar are la bază prevederile HG nr. 1372/2009 privind înființarea, organizarea și funcționarea IICCMER, care fixează scopurile și atribuțiile acestei instituții. Astfel, la art. 2 lit. e din HG nr. 1372/2009 se arată că printre scopurile înființării IICCMER se numără și investigarea științifică și identificarea crimelor, abuzurilor și încălcărilor drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist în România, precum și sesizarea organelor în drept în acele cazuri în care sunt depistate situații de încălcare a legii.

Lucrul acesta a fost subliniat inclusiv de președintele executiv al IICCMER, profesorul doctor universitar Daniel Șandru, care punctează faptul că societatea românească poartă deja multiple traume și nu este firesc ca ea să poarte inclusiv această povară istorică după sine.

„Fac un apel la procurori să  conexeze aceste dosare, pentru că avem de-a face cu un tipar, avem de a face în mod clar cu un program de exterminare. (…) Îi rog să se raporteze, cel puţin la acest nou denunţ, aşa cum merită, cu celeritate, încât, în cel mai scurt timp, cei responsabili să fi aduşi în faţa Justiţiei. Societatea românească nu mai poate purta şi această povară istorică după sine. Sunt deja prea multe: represiunea în anii ’50 – ’60, torţionarii, represiunea din anii ’70 – ’80, (…) Dosarul Revoluţiei, Dosarul Mineriadei. Astea, toate, în condiţiile în care avem o tendinţă nostalgică, bazată pe ignoranţă şi pe minciuni, în creştere, după epoca Ceauşescu, după epoca în care eram, vezi Doamne, suverani şi independenţi. Comunismul a fost condamnat formal în România, ca regim ilegitim şi criminal. Nu mai putem continua să discutăm în termeni abstracţi despre un „sistem”, pentru că în spatele acestui sistem au stat oameni, cu nume şi prenume. Procurorii îi au acum în acest dosar. Îi rugăm să treacă la treabă!”

Dr. Cosmin Popa, cercetător în cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” spune că acest tratament aplicat unor copii făcea, de fapt, parte din politica regimului, care nu considera că are vreun sens să investească în protejarea unor categorii vulnerabile, din a căror îngrijire să nu rezulte niciun fel de beneficiu pentru sistem. Astfel că statul comunist român își dorea în mod direct și aproape fățiș să reducă numărul persoanelor cu dizabilități. Și astfel vorbim de exterminare, într-un context care ne amintește de ororile totalitarismului de peste tot din lume, cu sigura diferență că al nostru nu a fost niciodată pedepsit cu adevărat pentru aceste crime.

„Tratamentul administrat copiilor considerați „irecuperabili” din Căminele-spital a fost și el subscris politicii productiviste a regimului, care favoriza investițiile ce puteau aduce venituri, de preferință în valută, și de reducere uneori până aproape de zero a cheltuielilor fără impact economic. Copiii în cauză, prin faptul că purtau eticheta de „irecuperabili”, ceea ce însemna că urmau să necesite asistență pe termen foarte lung sau chiar pe tot parcursul vieții, fără a discuta despre temeinicia medicală a încadrării lor într-o astfel de categorie, reprezentau pentru statul român de la acea vreme o cheltuială inutilă, având în vedere că cei mai mulți dintre ei erau considerați incapabili să îndeplinească cândva o muncă utilă din punct de vedere social.

Pornind de la această situație, statul român comunist era deplin interesat în scăderea numerică a acestei categorii, prin orice mijloace, dar în principal prin tolerarea și încurajarea efectelor pe care le producea asupra acestor copii privarea sistematică de resurse și personal de specialitate. Mai mult, plasarea acestor Cămine-spital sub autoritatea Ministerului Muncii și Ocrotirii Sociale urmărea două efecte majore. Primul, scoaterea acestor instituții de sub incidența legilor și regulamentelor specifice instituțiilor medicale, care prevedeau repercusiuni legale clare. Al doilea, ascunderea cifrelor mortalității din Căminele-spital. Personal nu am întâlnit până acum în niciunul dintre rapoartele de bilanț ale Ministerului Muncii date despre mortalitatea instituțiilor de asistență socială din subordinea sa, iar Ministerul Sănătății nu o consemna fiind în afara autorității sale’’.

Regimul de exterminare a minorilor

Cum spuneam, acest cămin, înființat pentru adulții cu probleme mintale, a devenit și destinație pentru minori în 1978. Copiii care ajungeau acolo erau declarați irecuperabili, în sensul că deficiențele de care aceștia sufereau nu puteau fi vindecate, iar minorii nu aveau șansa de a deveni cetățeni cu utilitate pentru stat. Și atunci statul a decis să scape de ei. Astfel, se poate rezuma această poveste înfiorătoare, despre care opinia publică din România știe destul de puțin.

Expertul IICCMER, dr. Florin S. Soare, a explicat faptul că acel cămin din Plătărești întrunea, de fapt, condițiile unui loc conceput special pentru exterminarea fizică a „inutililor”.

„Plătăreşti întruneşte toate condiţiile unui loc special conceput pentru eliminarea fizică a celor vulnerabili și considerați inutili. Căminul era plasat într-o localitate izolată, unde sute de minori au fost ţinuţi în condiţii insalubre, subnutriţi, subdezvoltaţi, bătuţi, legaţi, tranchilizaţi și unde mai mult de jumătate dintre ei şi-au găsit sfârşitul. 

Pornind de la rata incredibil de mare a mortalității şi a cauzelor acesteia, care într-o proporție covârșitoare erau legate de condițiile existente, se poate avansa ipoteza existenţei unui regim de exterminare a minorilor internați la Plătăreşti. Oficial, rolul acestei instituţii era acela „de a asigura minorilor internați, în condițiile legale în vigoare, cazare, întreținere completă, condiții de îngrijire și tratament medical, corespunzător menținerii sau ameliorării sănătății, urmărind formarea deprinderilor de autoservire’’. Probele ataşate denunţului depus astăzi demonstrează că aceste scopuri nu au fost atinse și mai mult, condiţiile de trai deficitare (legate încălzire, alimentaţie, igienă, asistenţă medicală etc.) au contribuit nemijlocit la rata foarte mare a deceselor’’.

De ce mureau acești copii? Ei bine, din lipsa îngrijirii. Nu se aplicau terapii specifice și nici nu se depuneau eforturi pentru menținerea acestora în viață, iar ideea primește confirmare chiar de la doctorul psihiatru Mihai Bran.

„Susținem faptul că pe lângă suportul medical, nevoile de bază pentru îngrijire precum și terapiile specifice ar fi trebuit să fie asigurate în centre precum căminul spital Plataresti. Pentru a compara ratele de supraviețuire din Căminul spital Plătărești cu date din literatura de specialitate se poate consulta articolul din The New England Journal of Medicine (1990) care analizează datele a 99543 de persoane cu dizabilitati în intervalul 1984-1987 din California. Conform datelor din acest studiu speranța de viață a acestui tip de pacienți se corelează cu gradul de mobilitate/imobilitate. Tot acest studiu relevă faptul ca în cazul persoanelor  cu retard mental sever, principala cauza de mortalitate este reprezentată de afecțiunile respiratorii și în special de pneumonie„.

Reproducem și mărturia lui Robyn Beckerleg, asistentă medicală și voluntar în programul Caring for Romania, care a lucrat în anul 1990 ca voluntar la Plătărești. Experiența ei, relatată în două articole intitulate Scrisori din România și publicate în New Zeeland Nursing Journal, descrie imagini înfiorătoare.

„Credem că mulți dintre copii sunt în mare parte handicapați „de mediu” și nu handicapați mental sau fizic. Au nevoie de stimulare și sunt toți, total, subnutriți. Am stat ore în șir încercând să ne gândim la patofiziologia abdomenului umflat! Copiii au beţe în loc de braţe şi picioare, coastele ies in afară şi au burtica enormă. Este acest lucru cauzat de lichide, o hepatosplenomegalie din cauza pierderii de albumină în țesuturi?  Copiii nu au suficientă mâncare: fiecare primește câte o sticlă de trei ori pe zi cu lapte de vacă, cu ceea ce arată ca fulgi de grâu.

Acești copii au vârste cuprinse între cinci și șase ani, dar par între 0 și 12 luni. Dar mă întreb dacă, dacă ar fi puşi în medii mai bune și ar fi stimulaţi în mod adecvat, ar putea deveni vreodată normali. Au petrecut cinci ani fără vitamine, minerale, fier etc. — toate elementele necesare pentru a menține funcționarea creierului.

Ei mor de foame și când li se înmânează o sticlă – pe care toți o apucă, agățându-se de ea pentru viață – o beau în trei minute întinși pe spate și apoi au un vânt groaznic ca rezultat. Dacă nu s-a terminat când îngrijitorul vine din nou, sticla este luată de la ei. Mulți dintre copii își scrâșnesc dinții – ceea ce îți zburleşte părul– și încerc să le masez fălcile pentru a elibera încordarea.”

Vorbim, așadar, despre un cămin al groazei, unul gândit special pentru eliminarea fizică a copiilor care n-ar fi avut șansa de a se vindeca, deși nici nu se poate spune că s-a încercat vreodată asta. Și despre un regim care a tratat cu un pragmatism feroce dramele individuale, considerând omul o sursă de productivitate. Cei care nu puteau fi productivi erau astfel scoși din lume și, în cele din urmă, eliminați fizic.

Din cei 881 de minori internați la Plătărești, 436 de minori au decedat în timpul internării.