La etajul 10 al Spitalului Județean din Craiova se ajunge cu răbdare, pentru că lifturile spitalului sunt mereu pline. E o emoție care te cuprinde încă dinainte de a trece pe tărâmul acela al inocenței absolute, unde teama se învinge într-un mod aproape miraculos. Copiii internați în Secția de Oncologie Pediatrică trec în fiecare zi prin proceduri medicale destul de complexe, care ar înfricoșa chiar și pe oamenii maturi. Dar, după o vreme, cei mici nu se mai tem și integrează chiar și aceste experiențe zilnice neplăcute în rutina lor, pentru că, și în sala de joacă, unde totul e colorat în verde viu, ei învață să inspire curajul și să expire frica…
Suferința plutește cumva în aer, deși nimeni n-o strigă și nici nu-i spune pe nume. Inclusiv mamele internate acolo alături de copiii lor nu se plâng prea des și nici nu renunță să creadă în faptul că boala poate fi învinsă.
Cei mici nu dau, la prima vedere, semne că ar fi foarte afectați de ceea ce li se întâmplă, însă dacă privești atent, vei vedea vânătăile lăsate de branulă pe mânuțele lor firave sau vei observa că unii dintre ei nu mai au păr. Dar ochii lor sunt mereu scânteietori, iar zâmbetul nu-l pierd niciodată. Știu să se joace și să socializeze, iar cadrele medicale nu-i sperie, ba dimpotrivă, se simt cumva ca parte dintr-o familie extinsă, atașându-se unii de alții, ca într-un sistem foarte bine organizat, la baza căruia stă atașamentul.
După ce treci de camera asistentelor medicale, poți pătrunde în camera “leului curajos”, care este, de fapt, o sală de joacă, cu pereții colorați, cu scaune și măsuță și cu multe mesaje optimiste împrăștiate aleatoriu pe pereți. Copiii scriu pe bilețele motivele pentru care sunt recunoscători și sunt mereu sfătuiți să creadă în lupta lor.
Saloanele sunt largi, bine amenajate, însă fiecare pat are un dispozitiv care permite administrarea unor perfuzii, iar noptierele sunt pline de medicamente și dispozitive medicale. Asistentele sunt mereu pe hol, verifică copiii sau discută cu mamele lor despre starea copiilor și despre reacția lor la medicamente.
Iar totul pare că funcționează exact așa cum trebuie, ca într-o comunitate în care fiecare știe că trebuie să-și îndeplinească partea: copilul să fie curajos, mama să fie alături de el, asistentele să ofere tratamentul, medicul să verifice evoluția bolii, iar preotul să se asigure că toți cei implicați în această situație grea primesc binecuvântare și încurajări.
Însăși povestea Secției de Oncologie Pediatrică din spitalul craiovean este una impresionantă, pentru că ea a fost renovată și amenajată din bani donați, după ce în spital și în afara lui s-a construit o comunitate de oameni buni, care s-au implicat, fiecare în felul lui, pentru a face experiența bolii mai puțin traumatizantă pentru cei mici.
Nucleul acestei comunități de oameni deosebiți este compus din Prof. Univ. Dr. Polixenia Stancu – coordonatorul Departamentului de Oncopediatrie al Spitalului Clinic Județean de Urgență Craiova, preotul Gabriel Sorescu (parohia Sf.Nicolae – Brândușa din Craiova), care susține financiar, de 10 ani, organizarea pelerinajelor pentru copiii din Oncopediatrie la Mânăstiri din Oltenia și din țară; Starețul Ioachim Pîrvulescu (Mânăstirea Lainici), care a susținut financiar și material, de 10 ani, pelerinajele, găzduirea și hrana copiilor din Oncopediatrie la Mânăstirea Lainci; Georgiana Băieșu (voluntar de aproape 10 ani – coordonează Asociația „Dincolo de Azi”, pe care a înființat-o), care susține financiar, procură medicamente pentru copii, contribuie la organizarea de agape, zile de naștere pentru copiii din Oncopediatrie; Georgiana Sandu și Mihai Popescu (membri ai Grupul de Voluntari „Sf. Irodion de la Lainici” de 10 ani), maestrul violonist Dan Bozgan și Nicu Buzatu (coordonator grup de voluntari seniori) și nu în ultimul rând, preotul spitalului, Marcel Răduț Seliște, care se ocupă de ani întregi de bunul mers al acestor acțiuni caritabile și de voluntariat, dar care și merge cât de des poate la copii, pentru a-i împărtăși și încuraja.
În secție lucrează 8 asistente și patru medici, inclusiv șefa Departamentului de Oncopediatrie, Polixenia Stancu. Spun că își petrec la spital aproape la fel de mult timp ca acela pe care îl petrec cu propriile familii, însă nu aici e greul. Căci nu munca le sperie pe asistentele secției, ci faptul că în oricare dintre zile ar putea să se întâmple ceva rău cu vreunul dintre copii. Și genul acesta de tensiune le apasă.
“Când am început să lucrez aici, copilul meu era mic, era în clasa întâi, acum e căsătorit și am doi nepoți și mereu mă gândesc că se poate întâmpla. Și n-ai cum să nu te gândești, când vezi atâtea cazuri și vezi cât de grea e boala asta. În plus, noi ne atașăm de copii, că mai mult aici trăim decât acasă, avem program de șase ore și suntem zilnic aici. Noi suntem un colectiv strâns aici și trebuie să fim așa, pentru că avem nevoie de susținere constantă, cel puțin din punctul de vedere al presiunii psihice pe care o trăim. „
Janeta Yazji, asistent medical la secția de oncologie pediatrică, spune că niciodată nu i-a fost ușor să lucreze în această secție, pentru că, la rândul ei, are copii și nepoți, iar gândul că bolile oncologice lovesc destul de frecvent și copiii, a bântuit-o mereu.
“Lucrez de 20 de ani aici și am trăit și trăim foarte multe aici. Nu e ușor deloc pentru nimeni, de fapt. Nu știu dacă e o frecvență a cazurilor, dar avem cel puțin unul sau două cazuri noi în fiecare lună. Pentru copii e destul de greu, cel puțin la început, până se obișnuiesc cu cadrele medicale, cu recoltările de analize, au zilnic de făcut câte ceva, iar pentru mame, de cele mai multe ori, diagnosticul este șocant. Așa că, cel puțin, la început sunt confuze. Pe parcurs, încep și ele să se obișnuiască și cu noi, și cu tratamentele, și cu situația în general. Pentru unii dintre ei, tratamentele se extind pe durata a luni de zile, chiar dacă mai pleacă și acasă, mai fac și pauze, dar nu e deloc simplu.”, a povestit asistenta pentru INVESTIGATORIA.
Mai mult decât atât, pe lângă durerea efectivă, fizică și psihică, pe care bolile din această categorie o produc, mai există și problema costurilor. Pentru că nu e deloc ieftin, ca părinte, să ai un copil bolnav de cancer. Sunt medicamente care nu se găsesc și nu sunt asigurate de unitățile spitalicești, este o alimentație anume care trebuie respectată și mai sunt drumurile între casă și spital, care pot fi destul de scumpe, dacă ținem cont de faptul că majoritatea părinților care-și însoțesc copiii la procedurile medicale nu locuiesc în orașul Craiova, ci vin din întreaga regiune.
“Reabilitarea secției s-a făcut din donații și trăim din donații. Sunt anumite lucruri pe care au trebuit să ni le doneze până acum, de exemplu, tratament citostatic, pentru că nu s-a găsit, nu a fost… Nu știu de ce nu s-a găsit o vreme și am primit donații pe linia asta. Mai sunt tratamente de care avem nevoie și pe care le primim astfel, dar sunt și tratamente pe care mamele le procură singure. De exemplu, Dexametazona comprimate, care nu se găsește la noi, se procură pe rețetă din străinătate, Oncoxinul care nu se găsește și, la fel, mamele fac comandă de la farmacii din București… Dar ne descurcăm. Este destul de costisitor să ai un copil bolnav de cancer. În primul rând, alimentația… Când nu se descurcă, mai aducem și noi, le mai ajutăm, mai ales că multe dintre mame nu sunt din Craiova, ci din întreaga regiune. “, a mai spus Janeta Yazji.
Destul de des, la Secția de Oncologie Pediatrică ajunge și preotul spitalului, Marcel Răduț Seliște. Principala lui menire e să facă experiența mai puțin traumatizantă pentru cei mici și mai puțin neliniștitoare pentru părinții lor. Rugile lui se îndreaptă întotdeauna către acești micuți pacienți și către familiile lor. Le aduce colivă, fructe, cruciulițe din lemn și adeseori îi împărtășește, în speranța că puterea credinței îi va ajuta să învingă mai ușor boala.
Nu o dată, însă, a văzut copii murind și nu o dată a fost singur alături de ei, pentru că părinții lor nu puteau face față durerii. Nu vorbește mult despre asta, pentru că, după cum el însuși admite, sunt experiențe peste care poți să treci și experiențe care rămân mereu în inima ta ca niște răni deschise.
Dar povestește cu drag și cu căldură despre curajul celor mici și despre cât de ușor le este lor să creadă și să spere. VEZI video AICI:
“Sunt preotul spitalului de peste 10 ani. Când am fost trimis aici de Biserică să slujesc, a trebuit să decid cum administrez tăvălugul suferinței care vine spre preot, spre cadrele medicale din zona bolnavilor și atunci am decis că prioritatea trebuie să fie copiii. (…) Dintre toți copiii bolnavi de aici, prioritățile mele au fost și sunt copiii bolnavi de cancer, copiii care sunt îngrijiți în acest departament de oncopediatrie. E foarte greu să poți descrie suferința acestor copii, ești într-un sentiment de rușinare, pentru că acești copii suferă, nevinovați fiind. Se luptă cu boala, nu din voia lui Dumnezeu, ci din cauza păcatelor neamului omenesc rătăcit de la Dumnezeu și când tu, ca om neafectat de vreo boală gravă, când te afli în preajma acestor copii, în primul rând te cuprinde rușinea. Îți este rușine că tu, plin de păcate, ești sănătos și acești copii suferă nevinovați. (…)
Sunt suflete foarte curajoase, îi vezi cum reușesc să se lupte cu boala mai bine decât oamenii maturi. Am văzut oameni maturi în acest spital care nu sufereau de boli atât de grave și care erau atât de înspăimântați de perspectiva durerii sau, eventual, a unei foarte puțin probabile morți, încât, dincolo de milă, îți venea să îi scuturi un pic, să-i aduci în fire. Față de acești copii care își asumă suferința într-un mod innocent, de multe ori zâmbind și care nu-și dau seama pe deplin de situația grea în care se află, dar care, repet, au un curaj mai mare decât mulți dintre oamenii maturi.”, ne-a mărturisit preotul spitalului, Marcel Răduț Seliște.
La etajul 10 al Spitalului Județean din Craiova se află un loc în care curajul e uriaș, iar speranța intangibilă. Ele ard în ochii curați ai unor copii care, prea devreme, învață lecția durerii și puterea de a lupta. Niște copii-miracol prin ochii cărora fiecare zi are un sens al ei. Ei expiră frica și inspiră curajul. Iar, uneori, curajul lor e atât de mare, încât devine molipsitor. Și toți adulții care, dintr-un motiv sau altul, se află acolo încep să fie și ei mai puternici.
De la etajul 10 al Spitalului Județean din Craiova, orașul se vede mic și neînsemnat. Dar și dacă copiii-miracol ar fi fost tratați cu câteva etaje mai jos, tot mic și neînsemnat s-ar fi văzut totul din jur. Pentru că nimic din toate cele câte sunt nu se poate compara cu puterea leuților curajoși de la oncologie de a zâmbi cu recunoștință fiecărei zile…
