Celebrarea Unirii Principatelor într-o Românie tot mai divizată pare, cumva, un paradox. Toți strigăm, toți luptăm, toți dăm în cineva și parcă nimeni nu mai vorbește. A ne aminti acum despre dorința românilor de a fi cu toții parte a aceleiași națiuni e, din nou, foarte greu.
De aceea, anul acesta, Unirea Principatelor a fost mai degrabă un prilej de agresiune. Și nu, nu ne referim la episodul jenant de la Iași, calculat cu atenție de către sforarii lui, pentru a mai pune niște puncte electorale în coșul unui partid extremist. Ci la fiecare eveniment al zilei fără evenimente, în care nimeni n-a mai simțit legătura aceea sfântă cu trecutul, indiferent de ce s-ar putea declara sforăitor în discursurile din spațiul public.
Nu mai avem lideri care să ne pună în contact unii cu alții, ci doar agenți de manipulare care ne pun în conflict. Nu mai există valori care să ne lege, ci numai pretexte de scandal.
Nu mai privim pe nimeni cu admirație, așa că nici noi nu mai știm cum să ne apreciem. Divizarea e la ordinea zilei, așa că celebrarea luptei pentru unitate din trecut e mai mult o chestiune formală.
Și, de fapt, suntem din ce în ce mai mici și din ce în ce mai neajutorați. Nefiind uniți, suntem mai ușor de destabilizat.
S-a muncit mult la asta. Sunt ani de zile în care tema conflictului s-a construit pe diverse subiecte și, culmea, a funcționat pe fiecare dintre ele. Corupția, pandemia, justiția, religia, educația, au fost toate, pe rând și simultan, pretexte pentru conflict. Până și banalul gest de a ne spăla pe mâini a devenit o temă de dezbatere între taberele care au ajuns să formeze societatea românească.
Împărțiți în tabere, nu mai știm să vorbim unii cu alții, nu ne mai interesează alte puncte de vedere și alte valori decât cele pe care le trâmbițăm circumstanțial. Și astfel puterea noastră scade, entuziasmul nostru scade, iar lucrurile în care credem devin din ce în ce mai vagi. Se întreba cineva oare câți români ar merge astăzi să se înroleze în armată dacă mâine ar începe un conflict armat în zonă. Probabil prea puțini ca să conteze. Pentru că în noi acum nu vibrează decât acest zgomot exterior care ne face isterici, nu vreun atașament interior față de sângele străbunilor sau de esența speranțelor care i-a mânat în luptele lor.
Poate nu e încă prea târziu să înțelegem ceva de aici. Dacă am putea începe să căutăm în noi înșine și în ceilalți acele puncte de legătură care ne-ar da imboldul de a nu mai țipa. Măcar pentru o vreme. Cât să înțelegem ce vrem să fim și unde am greșit de am ajuns să nu mai simțim nicio legătură între noi.
