Niciodată nu vom putea, și nici nu ar trebui, să „închidem ușa” perioadei dictatoriale din România. Pe sechelele și traumele ei – și cu oameni ai fostei nomenclaturi – ne-am construit o democrație fragilă, imperfectă, dar vie. Pe acele traume am crescut și ne-am crescut copiii. Cei care sunt astăzi viitorul.
Trebuie să ne amintim și cei 35 de ani de democrație – cu toate imperfecțiunile și derapajele ei, dar și cu progresele reale, obținute de oameni simpli: funcționari care nu au luat mită, profesori care au mers zi de zi la școală, angajați care au tras ture de noapte, părinți implicați în educația copiilor, activiști civici care au luptat pentru valori europene. Ei au fost, în tăcere, garanțiile unei Românii libere.
Și nu, să nu uităm nici de extremiști. De cei care, sub masca războiului contra „sistemului”, au încercat să dărâme regulile, valorile și instituțiile care asigură un stat de drept. Să spunem clar și pentru totdeauna: și acești extremiști fac parte din sistemul pe care îl contestă.
Apelul meu, prin acest text, este simplu: să nu ne oprim din a privi spre trecut. Avem datoria de a învăța din el, de a-l transmite generațiilor viitoare, ca să înțelegem cum am ajuns aici. Nu ca să rămânem blocați în vină sau nostalgie, ci ca să ne ferim de repetarea greșelilor.
Pentru că, fără memoria greșelilor, dictaturile pot reveni sub alte forme. Și am fost aproape. Mult prea aproape.
A învăța din trecut nu înseamnă a-l idealiza sau a-l urî. Înseamnă a-l privi cu luciditate, a-l descompune, a-l înțelege. Este un act de maturitate democratică. Este un act de igienă civică. Este un act de responsabilitate.
Viitorul care ne așteaptă nu va fi unul liniștit, dar e unul infinit mai bun decât alternativa. Așa cum spunea cineva zilele trecute, și mă alătur acestui gând: „Prefer să nu facă ND tot ce a promis, decât să fi făcut GS tot ce a zis.”
E timpul să reconstruim încrederea, în noi și între noi. Dar asta nu se poate face fără memorie și fără a ne cunoaște și recunoaște trecutul.
