Nu doar pentru că vorbim despre un act îngrozitor de violență, ci pentru că, dincolo de fapta în sine, în povestea asta se ascunde o întrebare mult mai dureroasă: cum ajunge un copil să urască un alt copil atât de mult, încât să transforme ura într-un plan?
Copiii nu se nasc urându-se pentru că se roagă la alți dumnezei, pentru că au alte tradiții sau pentru că aparțin unei alte comunități religioase, pentru că, ce să vezi, niciun copil nu vine pe lume cu prejudecăți despre semenii lui. Nu știe, până când cineva nu îl învață, că există oameni care ar merita mai puțin respect, mai puțină bunătate sau mai puțină viață doar pentru că sunt diferiți. Copiii învață lumea de la noi. Învață ce să iubească, dar și pe cine să disprețuiască. Învață ce înseamnă respectul, dar și cum se justifică ura. Învață, mai ales, din ceea ce facem și din felul în care vorbim despre ceilalți atunci când credem că nu ne ascultă nimeni.
De aceea, atunci când un copil ajunge să-și construiască, vreme de luni întregi, un plan de a face rău altui copil, e greșit să ne uităm doar la consecințe. Trebuie să ne întoarcem la începutul planului său. La primele cuvinte de dispreț, la primele generalizări, la glumele care dezumanizează, la mesajele care îi spun că unii oameni sunt dușmani doar prin simplul fapt că există.
Potrivit informațiilor relatate despre cazul din Bistrița, copilul ar fi vorbit despre o perioadă îndelungată de pregătire a atacului. Opt luni… Nu știm exact ce anume l-a influențat, cine sau ce i-a alimentat convingerile și în ce măsură au contat mediul familial, anturajul ori comunitățile online. Tocmai de aceea, nu trebuie să ne grăbim să inventăm vinovați. Dar avem obligația să ne punem întrebările pe care o asemenea poveste le ridică. Pentru că ura nu crește în vid și nu vine de nicăieri.
Uneori, ea se strecoară în familie, prin remarci „inocente” despre vecinul cu ochii închiși la culoare care merge la sinagogă. Alteori, își găsește locul în grupuri online în care intoleranța este prezentată drept curaj, agresivitatea drept putere, iar disprețul față de celălalt drept dovadă de apartenență. Ura se naște și prin provocări care promit atenție și recunoaștere. Poate începe ca o glumă și poate ajunge, treptat, să ocupe întreaga minte a unui copil.
Internetul nu inventează singur ura, dar îi poate oferi un loc în care să se amplifice și să pară normală. Iar când un copil întâlnește mereu aceleași mesaje, când vede că furia aduce aprecieri, că amenințările atrag atenție și că disprețul este răsplătit cu apartenența la un grup, granița dintre ceea ce vede și ceea ce ajunge să creadă se poate subția periculos.
Și fix aici ar trebui să ne oprim și să ne privim pe noi înșine. Pentru că ceea ce se întâmplă cu unii copii se întâmplă, într-o altă formă, și cu unii adulți. Vedem oameni care ajung să urască persoane pe care nu le-au întâlnit niciodată. Oameni care se înfurie la auzul unui nume, al unei religii sau al unei identități. Oameni care sunt convinși că știu totul despre niște semeni pe care nu i-au ascultat niciodată. Oameni care confundă o informație repetată de o sută de ori cu un adevăr și o insultă distribuită de mii de ori cu o dovadă.
Nu îi cunoaștem pe cei pe care îi urâm. Nu le știm povestea, fricile, bunătatea, durerile. Nu știm cum își cresc copiii, cum își îngrijesc părinții, cum se roagă, cum speră. Și totuși, ajungem să credem că îi putem judeca în întregime printr-o etichetă. Așa se întunecă mintea omului: nu neapărat pentru că nu mai are acces la informație, ci pentru că nu mai are răbdarea să o înțeleagă. Pentru că nu mai caută adevărul, ci doar confirmarea propriilor resentimente. Pentru că ajunge să creadă că a urî este o formă de luciditate, iar a fi tolerant înseamnă a fi slab. Și, în tot acest timp, copiii ne privesc.
Putem să le vorbim copiilor despre pace, dar dacă ne petrecem zilele insultându-i pe cei care gândesc diferit, ei vor înțelege adevărul prin prisma a ceea ce noi facem. Putem să condamnăm violența, dar dacă aplaudăm umilirea și ura atunci când sunt îndreptate împotriva celor pe care nu îi placem, nu facem decât să schimbăm ambalajul aceluiași întuneric.
Nu putem cere copiilor să fie mai buni decât lumea pe care le-o construim în fiecare zi. Avem nevoie să-i învățăm pe copii că furia nu le dă dreptul să rănească. Că diferența nu este o ofensă. Că nicio religie, nicio origine și nicio identitate nu transformă un om într-o țintă legitimă. Și că, atunci când cineva le cere să urască, nu le oferă curaj, ci încearcă să le fure libertatea de a gândi cu propria minte.
Cazul din Bistrița nu ar trebui să fie doar o știre care ne înfioară pentru câteva ore, după care ne întoarcem la aceleași dispute, aceleași etichete și aceeași plăcere de a ne umili unii pe alții. Ar trebui să fie un avertisment. Un moment în care să înțelegem că ura pe care o tolerăm în spațiul public nu rămâne întotdeauna acolo, între ecrane și comentarii. Că ea poate coborî în curtea școlii, pe coridorul unei clase, în viața unui copil care nu a făcut nimic altceva decât să fie diferit. Iar când ajunge acolo, este deja prea târziu pentru multe dintre avertismentele pe care am ales deja să nu le auzim.
