Ar fi un compliment absolut nemeritat să spunem că ne ducem de râpă. Pare că experimentăm un model politic fascinant, în care limitele sunt doar niște recomandări prietenoase. Avem un guvern foarte îndoielnic format, amenințări cu iz de cartel columbian, economia unei țări în plină criză, toate împachetate frumos într-un discurs sforăitor despre demnitate, patriotism și viitorul luminos.
Dar nu doar lumea politică a săpat atât de adânc în penibil. Social, ne aflăm undeva pe un drum incert spre America, cu o scurtă escală în Norvegia. Cazul copilului de 13 ani din Bistrița, care a atacat cu un cuțit o profesoară și un coleg, amintește extrem de mult de fenomenele asociate extremismului violent, inclusiv de cazul lui Anders Breivik, prin elementele de radicalizare și pregătire. Evident, vorbim despre situații fundamental diferite ca amploare, dar tocmai această diferență face necesară o analiză clinică, nu doar o altă știre în feed.
Și pentru că în România tot ce se întâmplă pare o glumă proastă scrisă beție, era absolut imposibil ca în respectiva școală să nu fi existat „activități de prevenire a violenței”. Potrivit TVR, fix unul dintre consilierii școlari de acolo participase la controversatul program SRI dedicat identificării riscurilor de extremism în rândul elevilor. Nu spun că aceste programe sunt inutile. Dar poate ar trebui să ne întrebăm ce facem, mai exact, după ce bifăm participarea, luăm diploma și închidem prezentarea PowerPoint. Pentru că prevenția reală nu înseamnă să organizezi un curs teoretic și să te rogi ca următorul copil care dezvoltă comportamente periculoase să îți dea un SMS înainte să îsi pună planul în aplicare.
Dar, la urma urmei, ce așteptări de siguranță să mai avem când Ministerul Afacerilor Interne a fost dat pe mână lui Marian Neacșu? Un politician condamnat definitiv în 2016 la șase luni de închisoare cu suspendare pentru conflict de interese. Nu vreau să arunc vina pe el pentru situația sistemului și nici nu contest dreptul la reabilitare. Însă, oricum ai încerca să o spui, este al naibii de greu să prezinți această numire drept o victorie strălucitoare a reformei instituționale. Mai ales când vorbim fix despre ministerul care trebuie să asigure ordinea publică.
Sub mandatele lui Cătălin Predoiu și Radu Marinescu, România a înregistrat anul trecut 66 de cazuri de femicid. Anul acesta, până în octombrie, aveam deja 31. Pe hârtie, un birocrat s-ar putea lăuda că cifrele scad, deși datele nici măcar nu reprezintă o statistică oficială unitară. Dar contabilizarea victimelor într-un Excel nu ne spune nimic despre incompetența instituțiilor.
În loc să numărăm femeile ucise ca pe niște indicatori de performanță într-un raport trimestrial, ar trebui să ne întrebăm câte au cerut ajutor și au vorbit la pereți. Câte aveau ordine de protecție bune doar de pus în ramă. Și, mai ales, ce a rămas în urma cazului tinerei cu autism din Prahova, sechestrată și bătută, pe care polițiștii din Dolj au trimis-o acasă cu un Bolt invocând scuza că, de fapt, ar fi avut o „durere de măsea”. O fată trimisă acasă cu o fractură de mandibulă, pentru că polițistul român s-a transformat în medic stomatolog amator. Dacă nici în fața unui om mutilat statul nu reacționează…
Oricum, nici golanii nu mai sunt golani. Am spus recent că ieșirea lui Marius Lulea din AUR pare doar un joc de glezne, o schemă menită să diversifice opțiunile electorale pe aceeași felie politică. Nu a trecut mult și Lulea a ieșit public să reclame că a fost amenințat în stil mafiot, cu un cap de porc lăsat la poarta casei sale. Adrian Jucătoru și-a recunoscut implicarea, deputata AUR Ariadna Cîrligeanu a ieșit susținând că Lulea și-a comandat singur porcul la poartă ca să-l compromită pe George Simion, iar Lulea, „șocat”, cere teste la detectorul de minciuni.
Am înțeles că unii își dau foc la casă pentru banii din asigurare. Am înțeles că până și un divorț poate fi o mișcare de optimizare fiscală. Dar dacă acuzațiile de înscenare se confirmă, nenea Lulea are nevoie urgentă de un curs de creativitate. Un cap de porc? Serios? Vorba lui Puya: „Aici e România, nu USA”. Și, pentru că tot am văzut poezia de pe camerele de supraveghere, pe Lulea nu-l întreabă nicio autoritate ce suprafață filmează, de fapt? Câmpul vizual din imaginile publice bate generos pe stradă și în curtea vecinului. Adio excepție domestică din GDPR, salutări articolului 71 din Codul Civil. Măcar atâta rigoare să avem când ne jucăm de-a cartelul de Sinaloa la Ilfov.
Că tot am ajuns la zona asta de spectacol, este fascinant cât de ușor a devenit cuvântul „suveranitate” un fel de „sarea din bucate” al discursului politic. Nu contează dacă subiectul e prețul cartofilor, spitalele sau taxele, undeva trebuie presărată puțină suveranitate. Ideea nu e inventată nici de AUR, nici de „alesul” națiunii și nici de vreun influencer care a descoperit geopolitica pe TikTok. O explica Jean Bodin încă din 1576, a consolidat-o Pacea de la Westfalia în 1648, iar Constituția României din 1991 spune clar la articolul 2 că suveranitatea aparține poporului român, nu unui partid sau unui lider care urlă la microfon.
Să fii în Uniunea Europeană nu înseamnă să nu mai fii suveran. Înseamnă că ai cedat prin tratate niște competențe. Dar e mai comod să transformi orice decizie de la Bruxelles într-o conspirație globală împotriva dacilor liberi. Discursul suveranist autohton este, de fapt, scuza supremă: dacă economia e la pământ, străinii sunt de vină; dacă politicienii ajung la pușcărie, i-a lucrat statul paralel; dacă pierzi alegerile, te-au furat „agenturile”. Atribuind toate eșecurile unor forțe invizibile, îi scutim pe incompetenți de obligația de a da explicații.
Suntem națiunea care se culcă liniștită cu „merge și așa” și se trezește revoltată că nu funcționează nimic. Trecem pe roșu, dar plângem după disciplină. Dăm șpagă să intrăm în față, dar ne indignăm că avem o administrație coruptă. Vrem o țară ca afară, dar o tratăm ca pe o pubelă. E infinit mai ușor să lupți cu un inamic imaginar de la Bruxelles decât să-ți plătești taxele, să respecți legea și să citești mai mult de un titlu pe zi.
Între timp, „trupele salvatorilor” și-au instalat tabăra fix în fața Arestului Central. Unii și-au pus corturi și stau acolo zi și noapte pentru „alesul” lor, lăsându-și locurile de muncă. Eu primesc amendă dacă parchez cu o roată pe spațiul verde al primăriei, dar acolo avem un festival neautorizat. Am două curiozități de la firul ierbii: din ce trăiesc oamenii ăștia și, mai ales, unde își fac nevoile? Nu e o întrebare filosofică, e o chestiune de igienă urbană, pentru că nici măcar suveranismul nu suspendă funcțiile tractului digestiv. Și că tot am adus în discuție: doar mie mi se pare că în umbra acestui circ, ascensiunea „Doamnei” devine tot mai evidentă, semn că personajul din arest ar putea fi doar berbecul folosit pentru a sparge ușa. Dar cine sunt eu să fac asemenea presupuneri?
Pentru ce urmează, aș recomanda unui magazin de colț să faca o ofertă: abonament la conserve de fasole. Vom asista la eternele plânsete în care Guvernul Niculescu va da vina pe Guvernul Bolojan care a dat vina pe Guvernul Ciolacu 2 care s-a luat cu mâinile de cap dupa Guvernul Ciolacu 1. Și pentru că în loc să construim, nouă ne place să purtăm discuții, ne vom uita în continuare cum extremismul prinde floare printre tineri, fără vreun program real de prevenție.
Până la urmă, sunt sigur că mai există topuri europene în care să ne putem califica pe ultimul loc.
