În ultimii ani, sub conducerea sa, colegiul a atras milioane de euro din fonduri europene, și‑a modernizat laboratoarele, a introdus tehnologii precum imprimarea 3D, realitatea virtuală și dronele în procesul de învățare, a dezvoltat opționale adaptate economiei digitale și a construit parteneriate solide cu mediul de afaceri. Elevii au ajuns să urce constant pe podiumurile competițiilor naționale și internaționale, iar liceul a devenit unul dintre puținele din țară pentru care se concurează la admitere inclusiv la învățământul profesional.
Dincolo de rezultate, însă, Daniela Orășanu vorbește aproape obsesiv despre un singur lucru: încrederea. Încrederea că un adolescent poate reuși dacă cineva îi oferă șansa să încerce, să greșească și să învețe. Poate tocmai de aceea povestea care o emoționează cel mai mult nu este despre fonduri europene sau trofee. Este despre un elev care și‑a dorit să participe la olimpiadă pentru că voia, pur și simplu, „să vadă Iașiul”. Astăzi, acel copil este director financiar al unei mari companii din Marea Britanie. Pentru Daniela Orășanu, acesta este adevăratul sens al educației: școala nu predă doar lecții, ci deschide ferestre către lumi pe care unii copii nici nu îndrăznesc să le viseze.
Carmen Dumitrescu: Ați spus într‑un interviu mai vechi că mantra dumneavoastră este „Ochii și copiii!”. Ce înseamnă concret această filozofie într‑o zi obișnuită de școală și cum se traduce ea în deciziile pe care le luați?
Daniela Orășanu: „Ochii și copiii!” nu e o metaforă de pus pe perete. E o metodă de lucru: cea mai importantă sursă de date dintr‑o școală nu e un raport, ci ceea ce vezi cu ochii tăi și ceea ce îți spun copiii. Toate deciziile mari de la Colegiul Tehnic „Unirea” au început așa: cu o observație directă și o conversație.
Am văzut elevi navetiști care cereau să plece mai devreme de la ultimele ore ale schimbului doi ‑ ultimul microbuz spre satele lor pleca la ora 18.00, iar orarul se termina la 19.30. Le‑am amenajat întâi un spațiu dedicat și un loc în bibliotecă pentru teme, dar problema cea mai grea era schimbul doi. Așa că am luat o decizie considerată imposibilă pentru o școală cu peste 1.000 de elevi: trecerea integrală la un singur schimb. Am relocat arhiva, am transformat 18 camere de internat în 9 săli de clasă și am construit de la zero un atelier pentru domeniul electric. De trei ani suntem singura școală din Pașcani cu program de la 8.00 și 14.00.
Totul a pornit de la niște copii care își priveau ceasul cu disperare la 17.45. La fel, cu masa. Vedeam în fiecare pauză mare același spectacol la poarta școlii: livratori de catering, elevi care își așteptau comenzile în loc să se bucure de pauză. Adolescenții au nevoie de gustări consistente ‑ asta nu se negociază cu un regulament, se rezolvă cu o ofertă mai bună: un meniu alternativ la cantina școlii, sănătos, la preț subvenționat, comandat online ‑ model prezentat ca bună practică în Senatul României, în decembrie 2025.
Uneori „Ochii și copiii!” înseamnă să te oprești și să întrebi. Am stat de vorbă cu câțiva elevi din curtea școlii care jucau Minecraft pe tablete și i‑am rugat să‑mi arate ce fac. Din pasiunea lor au ieșit, anul următor, două opționale noi: „Simulare de afaceri în Minecraft” la Economic și „Pilotare și mentenanță drone FPV” la Tehnic. Iar acum, elevii admiși la clasele din Programul național de pilotare curriculară ‑ cu sesiuni de 75 de minute și pauze de 15 ‑ mi‑au spus că își doresc ca măcar pauza mare să fie comună cu a celorlalți: pentru un adolescent, pauza mare e apartenență. Am reconfigurat, deci, în această vară întregul orar al școlii.
Copiii îți spun mereu ce au nevoie ‑ uneori cu vorbe, alteori doar cu privirea la ceas sau cu o tabletă în mână. Dacă îți asculți copiii și îi vezi pe fiecare dintre cei din școala ta, știi întotdeauna ce ai de făcut ‑ nu doar ca director, ci și ca profesor. Treaba noastră e să nu ne uităm în altă parte.
Ați preluat un colegiu pe care mulți îl evitau, iar astăzi este un reper în învățământul tehnic. Care a fost momentul în care ați simțit că schimbarea a devenit ireversibilă?
Schimbarea într‑o școală nu se anunță ‑ se strecoară. Și nu directorul decide când a devenit ireversibilă: comunitatea decide. Momentul real a fost acela în care oamenii au început să se uite altfel la noi. S‑a întâmplat când părinții au început să ne aducă copiii nu pentru că „nu au intrat în altă parte”, ci pentru că au ales să vină la noi. S‑a întâmplat când elevii noștri au încetat să se scuze că învață „la Unirea” ‑ cine a lucrat în învățământul tehnic cunoaște acea jumătate de secundă de ezitare când un adolescent e întrebat unde învață. Când ezitarea a dispărut, când copiii au început să poarte identitatea școlii cu fruntea sus la concursuri, la Erasmus, pe scena galei aniversare, am înțeles că schimbarea nu mai depinde de mine: trăiește în ei.
S‑a întâmplat când angajatorii și partenerii au încetat să ne răspundă la solicitări și au început să ne caute ei ‑ o școală evitată bate la uși, o școală respectată este căutată. Și s‑a văzut, cel mai limpede, la înscriere: încrederea se măsoară în dosare depuse. Când cererea a depășit locurile ‑ la învățământul profesional am dat examen, în ultimii 4 ani, concurența a fost și de 2,5 pe un loc, iar clasele a X‑a și a XI‑a, în ultimii ani, funcționează cu maximum de elevi admiși datorită numărului mare de elevi transferați ‑, am știut că suntem școala pentru care se concurează. Ireversibilitatea nu e o garanție ‑ e o responsabilitate. O reputație se construiește în ani și se poate pierde ușor. De aceea mantra rămâne aceeași: ochii și copiii. Ziua în care încetezi să privești e ziua în care schimbarea începe, încet, să se întoarcă din drum.
Într‑o perioadă în care mulți tineri privesc liceele tehnologice ca pe o a doua opțiune, cum le demonstrați elevilor și părinților că o meserie tehnică poate însemna un viitor competitiv și chiar spectaculos?
Sincer? E foarte greu și e un proces ‑ prejudecata împotriva învățământului tehnologic s‑a construit în decenii. Iar școala nu poate convinge singură: e nevoie să fim o orchestră care cântă aceeași arie ‑ școala, operatorii economici și familia, fiecare cu partitura lui.
Partea școlii e partitura mea: infrastructură modernă ‑ laboratoare cu echipamente de ultimă generație, care fac pregătirea profesională atractivă; proiecte pornite din nevoile reale ale comunității; și competiție de anvergură, pentru că nimic nu spulberă mai repede mitul „școlii de mâna a doua” decât un podium. De patru ani suntem constant pe podiumul național la WorldSkills, la proiectare digitală 3D. Anul acesta: locul 3 național la Young Car Mechanics, la mecanică și electronică auto; locul 3 în competiția Noark, pe domeniul electric; locul 1 european la antreprenoriat social, prin Junior Achievement; la Maratonul CONAF ‑ locul 1 în semifinale trei ani consecutiv și mențiune în finala națională. Organizăm și un concurs STEM pe echipe pentru elevii de gimnaziu, ca prima lor întâlnire cu „Unirea” să fie una de curiozitate. Iar argumentul cu cea mai mare priză la elevi sunt stagiile de trei săptămâni în companii europene, prin Erasmus+: un adolescent întors dintr‑un asemenea stagiu face într‑o pauză mai multă consiliere profesională decât reușim noi într‑un an.
Partenerii economici ne susțin în pregătirea practică, dar e nevoie de mai mult, de o strategia națională de rebranduire a învățământului tehnologic, în care companiile să fie o voce convingătoare, nu doar un beneficiar tăcut al absolvenților. Câți părinți știu că la Mecatronică se face informatică aplicată și că, pentru mulți copii, e un parcurs mai avantajos decât Mate‑Info? Liceul tehnologic te pregătește devreme pentru inginerie și nu numai. Un pas mare înainte este Programul național de pilotare curriculară: clasele noastre a IX‑a au fost printre cele mai căutate pentru că pregătesc tinerii pentru industria 4.0 și economia digitală. Și mai lipsește o voce: consilierea profesională corectă ‑ profesorii nu sunt pregătiți pentru ea, nici consilierii școlari nu au avut asemenea cursuri în facultate. Familiile ar trebui să‑și ia informațiile de undeva. Și atunci întreb: lăsăm internetul, prin rețelele sociale, să aleagă cariera copiilor noștri?
Ați investit în tehnologie ‑ de la imprimante 3D și drone până la realitate virtuală –, dar spuneți adesea că adevărata schimbare nu vine din echipamente. Care este ingredientul fără de care nici cea mai modernă școală nu poate avea succes?
Încrederea. În copii și în profesori. Tehnologia fără încredere e mobilier scump. O imprimantă 3D nu produce nimic până când cineva nu are curajul să‑i dea unui copil de 15 ani libertatea să greșească pe ea. Asta este încrederea în copii: să le dai lucruri valoroase pe mână. La noi elevii nu asistă ‑ pun mâna: pilotează, proiectează, calibrează, strică și repară, pierd uneori drone pe stadion când bate prea tare vântul. Iar când un adolescent simte că i s‑a încredințat ceva de valoare, începe să se poarte ca un om căruia i s‑a dat încredere.
CITEȘTE ȘI: Doru Căstăian și parcursul unui profesor care refuză clișeele
A doua încredere: în profesori. Nu poți cere unui profesor să formeze oameni liberi dacă el însuși lucrează cu frică ‑ de inspecție, de a ieși din șablon, de a încerca o metodă nouă. Un director care controlează totul obține exact ceea ce controlează: minimul. Eu am ales invers: ușa clasei e teritoriul de creație al colegilor mei, iar rolul meu e să le aduc resurse, formare și acoperire ‑ inclusiv acoperirea de a eșua onest. De aici s‑au născut lecțiile de laborator digital demonstrative spectaculoase din acest an școlar în cadrul programului nostru TeachLabs360, opționalele noi, proiectele care ne definesc.
Și există o a treia dimensiune, cea mai lentă: încrederea copiilor în ei înșiși. Mulți dintre elevii noștri vin din familii vulnerabile, cu naveta în oase și cu convingerea că lucrurile mari li se întâmplă altora. Dacă în capul lor sună propoziția „nu e pentru mine”, ecranul rămâne stins. Munca noastră cea mai grea e cu propoziția aceea ‑ se face dându‑le, iar și iar, dovezi că se înșală: un concurs câștigat, un stagiu în străinătate, un adult care îi ascultă serios. Încrederea nu se predă ‑ se demonstrează, până când copilul o preia. Echipamentele sunt doar instrumentele orchestrei; încrederea e acordajul. Fără ea, nu iese muzică.
Privind în urmă la cei peste 30 de ani în educație, există un elev sau o poveste care vă amintește de ce ați ales această profesie și care încă vă emoționează?
Îmi sunt foarte clare și motivul, și povestea. Eu mi‑am dorit dintotdeauna să fiu profesor. Să construiesc oameni. Doar că drumul meu nu a fost cel clasic: am venit în învățământ din mediul de afaceri, ca economist, când în orașul meu s‑a înființat liceul economic. Ocolul acela a fost o zestre: am predat întotdeauna o profesie pe care o trăisem, nu doar o citisem.
Prima confirmare a venit la finalul primului an la clasă. Îi priveam pe elevii mei cum lucrează: toți „zbârnâiau”, stăpâneau tot ce le cerusem cu o ușurință aproape veselă, cu zâmbetul pe buze. Stăteam în spatele clasei ‑ și mi‑au dat lacrimile: tot ce știau copiii aceia să facă știau de la mine, exista pentru că lucraserăm un an împreună. Atunci am știut că voi rămâne profesor toată viața.
Dar povestea care mă emoționează și astăzi are un chip. În anul următor, cinci elevi din clasa aceea au luat primele cinci locuri la olimpiada județeană; unul dintre ei ‑ locul 2 la națională, apoi, în anii următori, locul 1 pe țară. Băiatul acela avea acasă un tată imobilizat la pat și o mamă cu probleme medicale grave. Înainte de faza județeană, l‑am întrebat de ce vrea să meargă la olimpiadă. Mi‑a răspuns simplu: „Vreau să văd Iașiul”. Nu plecase niciodată din Pașcani.
Propoziția aceea nu m‑a părăsit niciodată. Pentru copilul acela, olimpiada era prima fereastră spre lume, iar școala ‑ singura instituție care i‑o putea deschide. Atunci am înțeles definitiv ce înseamnă meseria noastră, mai ales în orașe mici, cu copii care duc de mici greutăți nemeritate: noi nu predăm materii ‑ noi deschidem ferestre. Restul îl fac ei. Și l‑a făcut: copilul care voia doar să vadă Iașiul este astăzi director financiar al unei mari companii farmaceutice din Marea Britanie. O singură fereastră, deschisă la momentul potrivit.
Dacă ați putea schimba un singur lucru în sistemul de educație din România, astfel încât fiecare profesor să poată face diferența pe care ați făcut‑o dumneavoastră la Pașcani, care ar fi acel lucru și de ce?
Un singur lucru ‑ dar cel din care decurg toate celelalte: atitudinea noastră, a tuturor, față de educație. Înainte de a fi o problemă de finanțare sau de legi, educația românească are o problemă de statut: am încetat, ca societate, să o prețuim. Încrederea în educație este astăzi foarte jos, și în societate, și la nivel politic. O țară care nu‑și prețuiește școala le transmite copiilor, zilnic, un mesaj pe care niciun profesor nu‑l poate acoperi de la catedră: că locul acesta nu contează. Iar copiii cred ce văd că prețuim, nu ce le spunem.
Reconstruirea acestei încrederi se face în singurul limbaj în care o societate își exprimă cu adevărat prioritățile: finanțarea corectă a unei strategii naționale asumate dincolo de ciclurile electorale, cu ținte clare ‑ ridicarea nivelului general de educație, reducerea analfabetismului funcțional ‑ care ne mutilează tăcut aproape jumătate din fiecare generație ‑ și dezvoltarea gândirii critice, fără de care un tânăr de azi e lipsit de apărare în fața lumii care vine. Un copil care nu înțelege ce citește nu e doar un eșec școlar ‑ e o vulnerabilitate națională.
Și mai e ceva de spus fără menajamente: nu ne mai putem permite un sistem care pregătește tineri pentru o economie care dispare. Viitorul nu vine o dată, cu anunț oficial ‑ viitorul vine câte puțin în fiecare zi. Trăim un timp de frontieră civilizațională, cu mutații generaționale și culturale, cu inteligența artificială care redesenează în timp real ce înseamnă muncă și competență. Suntem într‑un punct de emergență al civilizației umane, iar în asemenea puncte, popoarele care își educă bine copiii traversează frontiera, celelalte rămân în urmă cu decenii. De aceea avem nevoie, mai mult decât oricând, de un consens general ‑ dincolo de partide și de guverne ‑ că sistemul de educație are nevoie de un mare restart, cu finanțare corectă. Nu de încă o reformă cosmetică, dintre cele numărate cu zecile în 36 de ani. De un restart.
Cum schimbăm asta? Nu am o soluție de birou ‑ am una de om care a construit încredere acolo unde nu mai era deloc. La Pașcani, încrederea nu s‑a întors prin campanii de imagine, ci prin dovezi: săli construite, copii pe podiumuri, absolvenți angajați, ferestre deschise. Încrederea într‑o instituție se reconstruiește exact ca încrederea într‑un om ‑ cu fapte repetate, în timp, sub ochii tuturor. Ce a funcționat la scara unui oraș poate funcționa la scara unei țări, cu o condiție: cineva trebuie să înceapă și să nu se oprească la primul ciclu electoral.
*Acest articol a fost publicat în ediția print a Revistei CARIERE nr. 310, septembrie 2026.
