EXCLUSIV – Emilia Șercan: “Până la urmă, noi, jurnaliștii, suntem singuri…”

EXCLUSIV – Emilia Șercan: “Până la urmă, noi, jurnaliștii, suntem singuri…”

Munca de investigație jurnalistică vine la pachet cu numeroase presiuni. Nefirești, desigur, pentru o societate care se pretinde a fi democratică, dar cumva asumate de jurnaliștii devotați ideii că presa este un avocat al interesului public. Trecem și acum printr-o perioadă în care libertatea presei pare a fi supusă unui asalt destul de bine concertat, iar un semnal de alarmă trebuie tras înainte de a fi prea târziu. Emilia Șercan este unul dintre jurnaliștii de investigație, ale căror anchete au avut atâta rezonanță, încât au reușit să schimbe sau să pună sub semnul întrebării situații ce păreau încremenite în mocirla corupției și nepăsării. Tocmai de aceea, am considerat că ea este vocea care trebuie să se audă clar în acest context dificil pentru mulți dintre jurnaliști. A fost amenințată cu moartea, a fost supusă unor presiuni, amenințări și tentative de cumpărare, dar a trecut peste toate și a scris mai departe, convinsă de faptul că libertatea presei nu e doar o vorbă pe care o spunem când vrem să părem civilizați, ci o stare de spirit a fiecărui jurnalist onest. Trecând printr-o perioadă în care publicațiile sunt chemate la DIICOT sau obligate să șteargă investigații jurnalistice premiate, INVESTIGATORIA crede că vocea jurnaliștilor de bună credință trebuie să se audă mai tare acum.

INVESTIGATORIA: Cum ai ajuns să devii interesată de frauda academică? Pentru că nu e o temă foarte frecventă în mediul jurnalistic de la noi…

Emilia Șercan: Am ajuns oarecum întâmplător să scriu despre frauda academică și plagiat în teze de doctorat. Era finalul lunii iunie a anului 2015, iar premierul Victor Ponta își delegase atribuțiile de premier către vicepremierul său, Gabriel Oprea. Eu scrisesem în anul 2003 despre faptul că Gabriel Oprea este profesor și conducător de doctorate și, văzând evoluția lui publică și modul în care vorbea public, tot timpul mi-am spus într-un colțișor de minte că nu se poate ca el să fi ajuns în mod corect, respectând procedurile, profesor universitar, să aibă doctoratul și să devină conducător de doctorat. Îmi stătea cumva în minte ideea de a-i verifica teza. Chiar îi propusesem unei studente care mă întreba cu vreo jumătate de an înainte ce subiect de lucrare de licență să aibă și îi sugerasem să-i verifice teza de doctorat lui Gabriel Oprea și, dacă va descoperi că este plagiată, să scrie despre acest subiect. A fost o discuție cu mai multe studente, sunt vreo cinci persoane în afară de ea și de mine care pot certifica respectiva discuție din ianuarie 2015, după care ea a abandonat ideea de subiect, nu cunosc motivul. Însă, în momentul în care Gabriel Oprea a fost numit premier interimar, atunci m-am decis să merg și să-i văd teza de doctorat. Și, practic, acela e momentul în care eu am început să investighez frauda academică.

I: Lucrurile au evoluat ulterior, ai descoperit că mai multe personalități publice practicau plagiatul. Apoi presupun că au început să apară amenințările și presiunile…

E. Ș. Da, au existat destule momente. De exemplu, a existat un moment de foarte mare presiune tot în perioada în care scriam despre Gabriel Oprea, pentru că el a înțeles și a intuit care poate să fie efectul dezvăluirilor pe care eu le făceam. Eu n-am scris doar despre teza lui Gabriel Oprea, acela a fost doar începutul. Știind că el este conducător de doctorate și a coordonat alte persoane să-și obțină titlul de doctor, am scris și despre unii dintre doctoranzii lui. Într-un timp relativ scurt am scris despre vreo șase teze coordonate de Gabriel Oprea. Acela a fost un prim moment de foarte mare presiune, când au existat tot felul de încercări de cumpărare, de sensibilizare etc. Mie mi-a propus atunci un membru din conducerea UNPR, un tovarăș de-ai lui Gabriel Oprea, să preiau coordonarea departamentului de comunicare de la UNPR. Eu am considerat că a fost o încercare de cumpărare a mea. Am avut o singură întâlnire cu acel domn, evident că am refuzat și după aceea, când m-a mai căutat, am respins orice discuție cu persoana respectivă.

I: Dar te-a căutat și ulterior?

E. Ș. Da, da! M-a căutat și ulterior, de mai multe ori, nu i-am mai răspuns la telefon, cred că doar am schimbat niște sms-uri și i-am spus că nu avem ce să mai discutăm, pentru că oricum nu există un punct de intersecție în interesele noastre, astfel încât să punem avea o colaborare. Acela a fost doar un prim moment, pentru că au fost tot felul de încercări pe lângă asta. După care au existat și alte momente. De exemplu, a fost un fel de linșaj public în momentul în care am scris despre teza de doctorat a Laurei Codruța Kovesi, căreia, atenție, eu nu i-am analizat niciodată teza, ci am analizat doar argumentele pe care ea le-a adus în apărarea ei. Dar acel moment a fost un moment de linșaj public, urmat de amenințări și noi presiuni.

I: Cum te-ai simțit atunci, în perioada în care se derula acel linșaj public?

E. Ș. Ce să spun? M-am simțit foarte încărcată, pentru că e o presiune care nu are cum să nu te afecteze, nu ai cum să nu te gândești la faptul că, până la urmă, noi, jurnaliștii, suntem singuri în fața unor astfel de situații. Adică, eu eram freelance, aveam o colaborare permanentă și statornică cu PressOne, care a fost alături de mine în toată perioada aceasta și a contat enorm, dar, până la urmă, noi trebuie să gestionăm toate situațiile care ni se întâmplă și noi ducem greul. Fie că este vorba despre procese, fie că este vorba despre alte chemări la parchet, audieri sau momente în care trebuie să stai să judeci și să iei decizii lucide, să fii tu mulțumit și împăcat cu propria conștiință și să nu îți afecteze cariera și viața.

I: Dar când ți-a fost frică?

E. Ș. Frică mi-a fost în momentul în care am primit mesajul de amenințare cu moartea, pentru că mesajul este unul explicit. Eu am ales să nu-l fac public și mă gândeam în săptămânile de dinainte de pronunțare dacă, totuși, să fac asta sau nu. Dar mi-am dat seama că nu sunt pregătită psihic și că încă nu am suficientă tărie pentru a vedea reacțiile oamenilor și cum vor comenta sau interpreta respectivul mesaj. Și prefer deocamdată, câtă vreme nu sunt eu liniștită, să nu fac asta… Probabil că n-o să pot să accept niciodată conținutul mesajului respectiv, să accept că cineva mi l-a trimis… Atunci da, atunci mi-a fost frică. Efectiv, nu am știut cum să reacționez. Am încercat cumva să blochez ușa de la intrarea în casă câteva nopți la rând, am avut foarte mare grijă să nu ajung noaptea târziu acasă, să fie lumină afară, să nu fiu singură. În noaptea cu pricina, când am primit mesajul și trebuia să merg la poliție, mi-a fost frică să mă sui în mașina mea. Faptul că mesajul acela a venit noaptea mi s-a părut că avea o semnificație într-o oarecare măsură. Mi-a fost frică în ziua cu pricina, mi-a fost frică în zilele care au urmat și o bună perioadă de timp, cel puțin până în momentul în care a fost prins cel care mi-a transmis mesajul. Și acum îmi iau tot felul de măsuri de precauție, nu sunt o persoană aventuroasă și încerc să fiu atentă și să am grijă de mine. În plus, în permanență am simțit o presiune. A mai fost un episod despre care am mai povestit la un moment dat, care s-a petrecut chiar înainte cu o zi de a merge la Academia de Poliție să-i văd teza de doctorat a chestorului Cătălin Ioniță. M-a căutat o cunoștință care a insistat să mă vadă. Am ieșit în stradă, în apropierea blocului în care locuiesc și mi-a spus să îl las în pace pe Ioniță, că e băiat bun… După care, așa, fără nicio legătură cu discuția de până atunci, mă întreabă: „Ce face nepotul tău? Mai stă la tine”. Asta, în condițiile în care nepotul meu locuia la mine de două săptămâni, iar lucrul ăsta, în afară de familie și de două foarte bune prietene, nu era știut de nimeni. Lucrul acela pe mine efectiv m-a înspăimântat. Mi-am dat seama că cineva efectiv stătea pe urmele mele, cineva mă urmărea, cineva știa tot ce se întâmpla în viața mea, inclusiv faptul că nepotul meu stătea la mine. În momentul în care l-am întrebat, pe un ton extrem de agresiv, de unde știe acest lucru, mi-a zis: “Parcă mi-ai spus tu!”. Eu nu mă mai văzusem cu persoana aceea de ani buni…

I: Înfricoșătoare momente…

E.Ș. Au mai fost și alte momente care m-au pus pe gânduri, unele chiar foarte recente. Oricum, tot timpul am simțit o presiune și tot timpul am simțit că lucrurile parcă nu se derulează normal, că e ceva ciudat… E un soi de presiune, de insistență, de încercări de a mi se spune, într-un fel sau altul, să mă opresc.

I: Suntem într-o perioadă în care presiunile la adresa jurnaliștilor au devenit foarte frecvente și încep să nu mai fie nici măcar percepute ca fiind spectaculoase. Recent, avem și acea decizie a Tribunalului București de ștergere a unor anchete ale Rise Project, mai avem și cazul jurnaliștilor Newsweek și Libertatea chemați la DIICOT, cumva pare a fi un asalt asupra libertății de exprimare. Tu cum percepi ceea ce se întâmplă?

Emilia Șercan: Da! Eu cred că este un asalt asupra libertății de exprimare și cred că lucrul acesta se întâmplă pe un anumit fond, pe care nu putem să-l ignorăm. Trebuie să vedem ce se întâmplă în societate și cred că ar trebui să ne uităm puțin mai atent la ceea ce se întâmplă în justiție. În ultimii ani, motoarele justiției au încetinit spre minimum. Probabil că din pricina asta, diverse persoane au simțit că pot pune presiune și pe jurnaliști. Noi, jurnaliștii de investigație, suntem un fel de avocați ai interesului public și suntem apărătorii interesului public și al interesului oamenilor, la fel cum procurorii sunt apărătorii intereselor statului. Ei bine, când oamenii despre care noi scriem nu sunt deranjați de către procurori cu absolut nimic, atunci ei se simt încurajați să se îndrepte împotriva jurnaliștilor care au scris despre ei. În primul rând, e o formă de dreptate pe care ei consideră că și-o pot face în instanță, dar de partea cealaltă, asta cumva reprezintă o formă de intimidare și de presiune asupra jurnaliștilor care fac anchete. Pentru că, până la urmă, noi suntem cei mai expuși, noi resimțim cele mai multe presiuni și împotriva noastră sunt îndreptate cele mai multe atacuri.

I: E și o complicitate a statului în povestea asta?

E.Ș. Da! Este o complicitate a statului. Eu pot să cred că domnul Streinu Cercel a fost afectat de respectivele articole scrise de Rise Project. Poate n-a dormit două nopți, poate s-au uitat doi colegi mai urât la el. Problema este alta: este adevărat ce scrie Victor Ilie în respectivele texte sau nu este adevărat? Eu am văzut că unui cadru medical de la Institutul “Matei Balș” i s-a desfăcut contractual de muncă pe vremea când domnule Streinu Cercel conducea institutul, pentru că a fost suspect că ar fi dat lui Victor Ilie informațiile. Bineînțeles că acel cadru medical a dat institutul în judecată, iar instanța i-a dat câștig de cauză, iar cadrul medical a fost repus în funcție, iar institutul a fost obligat să îi plătească banii pentru perioada în care nu și-a exercitat profesia. Toate lucrurile acestea ar trebui privite cu mai multă atenție. Și mai e un lucru, dincolo de faptul că statul are o formă de responsabilitate prin neanchetarea lucrurilor care se scriu, eu nu am mai văzut de ani de zile ca procurorii să se autosesizeze din anchetele de presă. Adică procurorii chiar nu citesc presa? Înainte, în anii 2000, procurorii se autosesizau în mod frecvent din textele scrise de jurnaliști, ba chiar îi și chemau pe jurnaliști să dea mai multe informații. Lucrurile astea nu se mai întâmplă astăzi. Și pentru că nu se mai întâmplă, cei despre care noi scriem prind curaj și se îndreaptă împotriva noastră. Și mai e un lucru care ne dezavantajează: în România există câteva asociații care apără libertatea de exprimare, cu o activitate diversă, însă noi, jurnaliștii, nu suntem organizați într-o asociație puternică, care să fie în măsură să ne apere interesele. Și, sincer, am simțit că presa este vulnerabilă în ultimii ani.

I: Aici voiam să ajung și eu: la solidaritatea de breaslă. Voiam să te întreb dacă, de-a lungul timpului, ai simțit că alături de tine au fost colegii și în ce măsură au făcut-o?

E.Ș. O solidaritate există și a existat tot timpul, iar eu am fost mereu foarte recunoscătoare colegilor care, în momentele dificile, au fost alături de mine. Dar aș putea să vorbesc despre solidarizări individuale. Vreau să spun că au fost ani de zile în care presa mainstream ignora total absolut tot ceea ce scriam. Eu nu cred că în momentul în care scrii despre un personaj acuzat de plagiat nu e un subiect care să nu merite să fie reflectat în mainstream. A existat, în toată perioada asta, o singură televiziune care m-a preluat, aproape de fiecare dată, este vorba despre B1, foarte rar au mai preluat TVR sau Digi24. Am simțit, în schimb, o solidarizare din partea câtorva publicații online, dar în rest, mainstream-ul a ignorat aproape total ce scriam. În momentul în care ignori genul acesta de dezvăluiri, închizi ochii și lași senzația că nu e important. În alte țări, subiectele legate de plagiat produc cutremure și demisii. La noi nu s-a întâmplat  lucrul acesta niciodată, poate și pentru că mainstream-ul nu a abordat subiectele despre care scriam.

I: Și cum îți explici asta?

E. Ș. Sunt presiunile politice despre care vorbeam mai devreme. În unele redacții mari știu foarte bine că a existat în mod explicit un fel de înțelegere sau de mesaj transmis către reporteri să nu se ocupe de astfel de subiecte. Există și reversul: când a existat un interes politic, atunci s-a vorbit despre. Și cel mai clar exemplu este tot Gabriel Oprea. Atunci când am scris despre plagiatul său și despre plagiatele coordonate de el, era o tăcere absolută în presă. Nimeni, aproape nimeni, nu a preluat anchetele mele. Atunci am simțit cel mai mult lucrul acesta. Și da, au fost multe momente în care m-am simțit singură… Și e grav. Pentru că am fost eu, data viitoare poți fi tu, apoi poate fi un alt coleg, care să treacă prin astfel de situații și care să aibă nevoie de un sprijin real.

 

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.