O jurnalistă a fost amenințată cu moartea, oameni din două redacții de presă au fost chemați la DIICOT sub acuzația că ar fi constituit un grup infracțional organizat și o instanță a luat decizia de a obliga o publicație să șteargă două anchete premiate, pentru că afectau imaginea publică a unui medic. Toate aceste lucruri s-au întâmplat recent în România, un stat democratic, care își fundamentează, la nivel teoretic, valorile și funcționarea pe ideea de libertate. Cu siguranță, situațiile amintite anterior nu sunt singurele cazuri, dar sunt cele mai cunoscute.
Există destui jurnaliști în România care nu au notorietatea Emiliei Șercan, a lui Cătălin Tolontan sau a lui Sabin Orcan, așa că problemele lor în exercitarea prerogativelor meseriei nu sunt discutate la scară mare. Dar ele există. Și tocmai de aceea, pentru că nu e despre unii sau alții, ci despre toată lumea care lucrează onest în presă, e important ca lucrurile care se întâmplă în ultima vreme să fie înțelese de public și să genereze cel puțin semne de întrebare. De ce? Pentru că libertatea presei este ombilical legată de libertatea cetățeanului de a se exprima liber. Și, dacă presa este intimidată și cenzurată, asta se va reflecta și în gradul de libertate al tuturor celorlalți.
Investigatoria a vorbit cu o parte dintre jurnaliștii supuși încercărilor recente de intimidare, pentru a vedea dacă ei simt că există motive de îngrijorare la nivel general, cu privire la libertatea presei. Iar răspunsurile n-au fost, nici pe departe, încurajatoare.
Cătălin Tolontan este unul dintre oamenii de presă cu experiență multă în domeniu. A prins, după cum el însuși spune, vremuri în care trebuia să porți documentele la tine în permanență, pentru ca ele să nu dispară în mod misterios, așa că știe totul despre intimidare și presiune. Dar îngrijorarea lui este aceea că și astăzi se perpetuează practici care pot duce cu gândul la o complicitate periculoasă între politică, mafie și instituții judiciare. Tolontan a fost chemat la DIICOT împreună cu alți jurnaliști, după ce primarul sectorului 4, Daniel Băluță, a făcut o plângere prin care susținea că presa acuzată s-a constituit într-un grup infracțional organizat, care îl presează și îl șantajează, prin dezvăluirile pe care le face.
“Ostilitatea oamenilor puternici despre care jurnaliștii relatează este un lucru obișnuit. De asemenea, complicitatea unor oameni din interiorul statului cu interlopii sau mafia este un lucru care s-a mai întâmplat. Ceea ce pare acum nou, sau mai degrabă reluat, ca manifestare, ar fi două aspecte: faptul că e perplexant ca în 2021, deci la un deceniu și jumătate de la aderare, să te întrebi dacă cumva mafia are serioase ramificații în zona autorităților și faptul că, după o bună perioadă de timp în care instanțele din România au încercat să privească conflictele de presă prin prisma jurisprudenței CEDO, avem câteva cazuri îngrijorătoare în care, pur și simplu, se cer niște lucruri, cum ar fi ștergerea articolelor. Pare, mai degrabă, un blam decât o susținere logică a punctului de vedere al reclamantului. Pentru că, chiar dacă elimini din sursa inițială articolele, ele deja au fost foarte mult citate, preluate, redate, copiate, multiplicate, încât va fi imposibil să elimini informația.”, punctează Cătălin Tolontan pentru Investigatoria.
Și dacă, personal, nu se simte descurajat, de vreme ce presiunile îl stimulează, nu crede că e în vreun fel normal ca în anul 2021 să existe jurnaliști care să se simtă intimidați și supuși presiunilor.
“Pentru mine, presiunea acționează ca un motivator. Și, în general, așa acționează asupra jurnaliștilor. Îngrijorările nu vin din relația presei cu presa, că nu pretindem nimic de la presă. Dar de la autoritățile statului pretindem. Cred că e onest și eficient să privim lucrurile într-o perspectivă a timpului. Noi am prins vremuri, la sfârșitul anilor 90, când nu existau atâtea legi care să protejeze accesul liber la informație, aveam documente cu care umblam permanent în geantă, de teamă să nu ne fie luate, în urma experiențelor multiple în care dispăruseră documente din diverse locuri. Astfel încât nu mai trăim într-o România sălbatică în momentul ăsta. Teoretic, niciun cetățean și niciun jurnalist n-ar trebui să se mai simtă acum amenințat, numai că ceea ce se întâmplă în ultima vreme ne îngrijorează foarte serios. Pentru că, tot timpul au fost presiuni, e normal ca oamenii despre care scriem să fie nemulțumiți, furioși, dar nu e normal să existe coabitări cu oameni din justiție din partea politicienilor sau, și mai rău, din partea mafiei.”, a mai adăugat jurnalistul.
Și Emilia Șercan a purtat o discuție amplă cu Investigatoria pe marginea acestui subiect destul de complicat al stării presei în acești ultimi ani, mai ales că are, la rândul ei, experiența unei amenințări cu moartea, dar și repetate situații în care s-a simțit intimidată și urmărită. Recent, Adrian Iacob și Mihail Marcoci, fostul rector și fostul prorector la Academia de Poliție, au fost condamnați de Curtea de Apel București la câte 3 ani de închisoare cu suspendare și câte 120 de zile de muncă în folosul comunității în dosarul amenințării cu moartea a jurnalistei. Emilia Șercan susține, după toate aceste experiențe văzute sau trăite, că trecem prin cea mai grea perioadă a presei din România post-decembristă.
“E cea mai grea perioadă pe care presa a traversat-o vreodată și spun asta, luând în calcul și perioada Năstase. Atunci pumnul în gură era pus prin contractele pe care patronii de presă le încheiau cu diverse instituții ale statului. Dar parcă nici atunci jurnaliștii nu au fost hărțuiți cu procese, nu au fost chemați la parchet pentru diverse plângeri. Nu sunt singura, ai pățit-o tu și au pățit-o mulți alți colegi care au trecut prin astfel de experiențe. Uită-te numai la câte procese au cei de la Libertatea, la alte momente când și alți jurnaliști au fost chemați în instanță sau la dosarele deschise de diverși politicieni, ca metode de intimidare folosite împotriva jurnaliștilor. Mă gândesc la Gabriela Firea sau la Radu Mazăre, când era primar al Constanței, indiferent cât de inofensiv era subiectul pe care tu îl tratai, dacă includea numele lui și era poate o nuanță negativă, ajungeai să ai procese deschise pentru defăimare. Unii pot găsi resurse pentru a trece prin situații de genul acesta, dar un avocat costă și, dacă nu ai o redacție în spate care să-l plătească, poate să fie extrem de problematic. Trebuie să te rogi de avocați să te susțină la o audiere sau în fața unei instanțe. Presa e sub o presiune mai mare decât era pe vremea guvernului Năstase. Presiunea a coborât acum la nivelul fiecărui reporter care încearcă să facă o investigație. Lucrul acesta este descurajant.”
Sabin Orcan a fost și el chemat la DIICOT ca urmare a plângerii făcute de primarul sectorului 4 și are, la rândul lui, o experiență destul de complicată în exercitarea profesiei, imediat după Revoluție. Asta nu îl determină să fie, însă, cu mult mai optimist în privința viitorului presei din România, pentru că și el remarcă această menținere a unor practici nedemocratice într-o țară care este membră a Uniunii Europene și proclamă valori aferente lumii civilizate. Sabin Orcan este unul dintre primii jurnaliști din România condamnați la închisoare cu executare de o primă instanță, pentru o dezvăluire de presă. Se întâmpla în anii 90, iar povestea ne-a spus-o chiar Sabin Orcan.
“Eu sunt printre primii jurnaliști din România condamnați la pușcărie cu executare în 1997 de către un judecător de la Buzău, pentru că l-aș fi calomniat pe un fost procuror șef. În casa mamei lui funcționa un joc de tip piramidal în anii 90. S-a judecat în trei termene și ne-a condamnat pe mine, directorul ziarului, la un an de pușcărie cu executare. Evident că am câștigat procesul la recurs, dar nu e prima dată când eu mă confrunt cu aceste tentative de intimidare. Noi am fost achitați la recurs, dar eu am trecut pe pielea mea prin așa ceva, deci sunt mai puțin impresionabil cu privire la tentativele astea de intimidare, precum dosarul nostru la DIICOT. Am strămutat procesul, am câștigat pe la Constanța, dar noi am stat un an și jumătate cu această condamnare la pușcărie cu executare.”, a povestit Sabin Orcan.
Nici lui, în ciuda faptului că a trecut prin această experiență, nu i se pare mai fericită situația presei astăzi. Dimpotrivă, încercările de intimidare care sunt exercitate astăzi asupra presei ar da măsura unui nivel de putreziciune a societății, comparabil cu cel din anii 90.
„Practic, nu mi se pare nimic nou în ce se întâmplă astăzi, dar mi se pare îngrijorător că se întâmplă în continuare și că există elemente din justiție, care dau sentințe nedrepte împotriva jurnaliștilor. Înțeleg daunele morale, înțeleg oamenii care se simt calomniați, dar n-o să înțeleg niciodată cum presa în România e băgată la „cremenal”, vorba lui nenea Iancu și oamenii visează în continuare să bage jurnaliști la pușcărie, să șteargă articole, să cenzureze. Asta n-am să înțeleg, că au trecut totuși zeci de ani de la Revoluție.
Cazul de la DIICOT mi se pare deja next-level, adică încerci să compromiți niște jurnaliști, să arunci procurorii în joc, deci e mult mai mult decât doar un proces pentru calomnie, în care cineva se simte calomniat.
Acum eu simt o presiune mai mare din partea politicienilor de a pune presa cu botul pe labe și încearcă tot felul de metode. Mie, decizia de șterge a articolelor, chiar și în primă instanță, mi se pare foarte periculoasă. Țin cu justiția per ansamblu, dar, din păcate, justiția românească e ca societatea, complexă și are multe aspecte. Adică, și încrederea asta în justiție nu poate să fie oarbă: sunt judecători și procurori în regulă, dar sunt și unii care fac comenzi. Eu consider că e o complicitate cu politicieni care nu vor neapărat să ne bage la pușcărie, dar vor să ne intimideze, să ne sperie. Noi nu ne speriem, dar ei încearcă. Problema e că folosesc DIICOT-ul ca măciucă în această afacere. Asta mi se pare periculos.”, a mai subliniat Sabin Orcan pentru Investigatoria.
