INVESTIGATORIA a relatat recent cazul Marilisei Toma, o afaceristă din Iași, care și-a pierdut drepturile asupra propriei firme, pentru că partenerul ei de afaceri a pus ochii pe niște bunuri și a decis să le stăpânească prin orice fel de mijloc. Dosarele aferente cazului au ajuns să fie clasate de parchet și, într-unul dintre ele, deși instanța a decis definitiv că nu a fost corect instrumentat, el a revenit la procuror și a rămas în sertarele acestuia. De aproape un an.
Singură împotriva Statului. Cazul Marilisei Toma, căreia i-a fost furată afacerea într-o zi
Cazul acesta ne-a deschis ochii asupra luptei omului de rând cu sistemul, în condițiile în care legea supra-protejează magistrații, indiferent de situație.
Singurele ocazii în care vedem magistrați penalizați sunt acelea în care respectivii deranjează sau tulbură interese de grup. Fie candidează pe poziții în care nu sunt doriți, fie nu sunt pe placul instituțiilor care au în responsabilitate controlul bunului mers al justiției. Și atunci am vrut să aflăm care este, de fapt, răspunderea magistraților în România zilelor noastre și dacă mai există vreo intenție de a pune ordine în acest domeniu, în care beneficiarul sistemului de justiție are, în fapt, de pierdut nu doar timp și bani prin instanțe, ci și dreptatea pentru care luptă.
Am apelat, de aceea, la mai mulți specialiști din domeniul justiției, încercând să aflăm de la ei cum privesc actualul mod de tragere la răspundere a magistraților și în ce fel este el eficient, în sensul interesului public.
Am contactat judecători, procurori, avocați, juriști și parlamentari din comisiile de specialitate. Ce ne-a frapat, în primul rând, a fost refuzul unui dialog transparent din partea multora dintre cei cărora le-am propus această discuție de principiu.
„Subiectul e delicat și nu prea am timp” – iată răspunsul pe care l-am tot auzit zilele trecute, în încercarea noastră de a contacta oameni din sistemul de justiție care înțeleg mai bine ca oricine în ce formulă răspunderea magistraților ar fi eficientă pentru beneficiarii sistemului de justiție, pentru cei care plătesc salariile și pensiile speciale, asigurările medicale și toate celelalte avantaje ale magistraților din România.
Am reușit, în cele din urmă, să obținem, de la câteva persoane, informații interesante despre felul în care funcționează în România răspunderea magistraților. Una dintre ele este membru al Comisiei Juridice din camera Deputaților, parlamentar din anul 2020 și jurist de profesie. Este vorba despre deputatul USR, Oana Murariu.
Aceasta ne-a explicat că pe subiectul privind răspunderea magistraților a atras atenția în mod repetat, însă niciodată până acum aceste atenționări n-au dus undeva. „E muncă în zadar”, ne-a spus aceasta, arătând că, în spatele situației actuale a răspunderii magistraților, sunt niște înțelegeri nu tocmai juste. Dar să vedem ce anume crede Oana Murariu că nu funcționează bine în forma actuală a răspunderii magistraților.
„Update-urile pe problema răspunderii magistraților s-au oprit anul trecut, la finalul lunii septembrie, cu legile justiției, pentru că atunci s-a discutat ultima dată, apoi n-a mai fost nimic, pentru că e clară majoritatea pe subiectul ăsta. Tu poți să vii și să vorbești, dar rezultate n-o să fie prea curând, pentru asta ar trebui să se schimbe un pic politic situația.
Ce s-a întâmplat? Pentru răspunderea magistraților intervine Inspecția Judiciară. La Inspecția Judiciară s-au făcut niște modificări de procedură. Adică dacă te uiți tehnic sunt niște îmbunătățiri pe anumite proceduri, dar dacă te uiți politic e dezastru. În sensul că inspectorul-șef e numit, nu e concurs acolo, și el are puterea ca orice anchetă se face să adopte orice fel de soluție. Vă dau un exemplu: sunt niște inspectori judiciari, ei primesc plângerile disciplinare, anchetează și zic: „Pentru judecătorul sau procurorul cutare recomandăm sancționarea disciplinară sau n-are nicio problemă și recomandăm clasare”. Procurorul-șef, indiferent de ce propunere este, poate să decidă contrar. Deci, într-un dosar în care ar fi clasare, poate să zică că, din punctul lui de vedere, e abatere și să fie trimisă spre sancționare. Deci, e o putere mult prea mare în mâna inspectorului-șef.
Eu am zis asta constant, am făcut amendamente, am vorbit cu Comisia de la Veneția și le-am atras atenția pe chestia asta. Dacă ne uităm la alte state, cum e Polonia, noi chiar stăm bine, dar dacă ne raportăm la cum ar trebui să fie, stăm rău.
Ce se mai întâmplă e că există niște titulari ai acțiunii disciplinare. Până acum, plângerea putea fi făcută de orice persoană și din partea CSM se primea răspuns de începere sau nu a anchetei disciplinare. Acum, titulari sunt și președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și procurorul general. Deci s-a extins sfera titularilor. Asta, având în vedere că avem și un inspector judiciar șef care e stat în stat, ca să zicem așa, și oamenii aceștia au o componentă politică, mai mică sau mai mare. Deci chestiunile astea nu oferă prea mare siguranță magistraților.
La toate conferințele la care particip mă întâlnesc cu magistrați și povestesc cu ei, pentru că vreau să aflu situația reală, și vreau să vă spun că există foști candidați la CSM și, pentru că nu făceau parte din actuala echipă, au fost sabotați cu dosare disciplinare la Inspecția Judiciară. Cazul Cristi Danileț este doar un exemplu. Ca să înțelegeți cum e utilizată Inspecția Judiciară ca instrument de presiune.
Noi am avut amendamente la Legile Justiției și au fost respinse. Acolo sunt înregistrări, se vede exact ce am propus, cum s-a votat, cum ni s-a răspuns. Nu vă puteți imagina ce-a putut să fie atunci, cu Legile Justiției. Și asta se întâmpla seara, când nu mai era nimeni. Noi am făcut atunci, dar fiind aceiași oameni care atunci asta au susținut, eu pot să fac ca parlamentar câte proiecte vreți dumneavoastră. Dau un comunicat de presă, iar apoi totul e ținut la sertar.
Fiecare conferință internațională la care particip e pentru mine un prilej să ridic problema asta. Așa că acum doar ținem subiectul aprins, așteptând ca cea mai mică adiere de schimbare a contextului politic să ne permit să acționăm. Subiectul e în topul agendei noastre, vă rog să mă credeți. Eu mă concentrez în principal pe reforma în justiție și aștept momentul și contextul în care să reluăm demersurile. Dar în momentul de față e muncă în zadar.
În România, astăzi nu discutăm despre un sistem profesionist, ci despre o politizare a răspunderii magistraților. La noi în România sunt niște proceduri pe care, dacă le citești, nu înțelegi nimic, dar care, în realitate, permit ca inspectorul-șef să decidă orice vrea cu privire la dosare, să se utilizeze dosarele disciplinare ca instrumente de presiune și persoanele care sunt în echipa care trebuie să scape și celelalte să se trezească cu dosare. Pe de altă parte, există erori. Există multe erori. Și, mai mult decât atât, există corupție. Și noi avem și un SIIJ mascat, făcut special, care să-i protejeze. Și atunci trebuie să fie și răspundere disciplinară. Dincolo de corupție și abuzuri, problema e supraîncărcarea: chiar sunt prea puțini procurori la câte dosare sunt. Și atunci procurorii gestionează dosarele în limita timpului pe care îl au.“
Lucrurile arată la fel de rău, dacă nu chiar mai rău decât atât, din perspectiva avocaților. Care nu doar că nu obișnuiesc să facă sesizări magistraților care tergiversează sau instrumentează sau motivează eronat dosare și decizii, ba chiar s-au învățat să le explice clienților că „Așa e în România”. Și că, în cele din urmă, e mai bine să nu superi magistratul, că cine știe când te mai întâlnești cu el? Deci, din perspectiva justițiabilului și a avocatului, răspunderea magistraților nici măcar nu e o variantă de lucru.
Pentru a afla cum se simt lucrurile din perspectiva apărătorului unui justițiabil, l-am contactat pe Alexandru Bajdechi, avocat în Baroul București, specializat pe litigii.
Acesta ne-a mărturisit că, pe problema răspunderii magistraților, instrumentele teoretice nu sunt deloc slabe. Ceea ce se întâmplă în practică, însă, e cu totul și cu totul altă poveste.
„Cu siguranță, faptic, răspunderea magistraților în România este insuficientă. Acum, când spun faptic, mă refer la cum se pune ea în practică. O să delimitez un pic lucrurile: judecătorii și procurorii au reguli disciplinare, doar că eu, în practică, am văzut, și vorbesc atât din perspectivă proprie, cât și din discuțiile cu alți colegi, că efectul este de o iresponsabilitate totală a acestora. De ce? Păi, de exemplu, vedem mai degrabă o responsabilitate administrativă. Și am văzut hotărâri în materie disciplinară pronunțate de CSM, în care judecătorii sunt sancționați pe motive precum întârzierea motivării unui număr de dosare. În realitate, pentru justițiabil sunt situații în care o motivare poate să-ți vină în 6 luni sau chiar în 3 ani de zile. A fost un dosar în care am lucrat în care o hotărâre a Tribunalului București a fost redactată după 3 ani, în primă instanță. În astfel de situații, deși legea îți pune la dispoziție tot felul de instrumente, cel puțin din ce am constatat eu, există o temere de a se apela la ele. De ce?
Noi, ca avocați, ajungem să interacționăm cu aceiași judecători. Și ne e frică că, făcând o sesizare disciplinară, asta se va reflecta asupra soluției date în cazul unui viitor client. (…) În realitate, vedem că instrumentele nu sunt suficiente, pentru că te gândești că tu poți să ai o soluție corectă pentru clientul tău, dar nu ai interesul să grăbești judecătorul să motiveze, pentru că, deși soluția este corectă, el poate s-o motiveze greșit. Din motive de orice fel. Dacă el o motivează greșit, acea soluție bună pe care ai obținut-o va fi anulată. Se numește casare. Din păcate, și în privința procurorilor, problemele sunt multiple. Și nu sunt doar probleme individuale, ci și probleme de sistem. Teoretic, legea permite ca o persoană vătămată de nesoluționarea unei plângeri într-un termen rezonabil poate să facă o contestație privind durata procesului penal. Ce am observat eu în practică e aceeași reticență că, dacă tu grăbești procurorul, forțându-l să dea o soluție, ajungi la o soluție poate greșită, de clasare, pe ideea: De ce m-ai deranjat?
Și acum faci plângeri la prim-procuror, la instanță, și așa se mai pierd niște luni de zile, timp în care tu îți căutai dreptatea și, la final, îți dai seama că tu ai pierdut timp și bani. Deci, cumva, ceea ce observ eu e și o reticență din partea noastră, a corpului profesional al avocaților, de a solicita o răspundere. Cumva, este și o formă de empatie, că da, este un volum mare de muncă și este clamat constant de parchete. Dar lucrurile par a fi la discreția parchetelor de a aprecia ce dosare au prioritate, ce cauze au prioritate. Dar problema e una sistemică, iar avocații și justițiabilii n-au niciun fel de instrument de a remedia aceste probleme sistemice. Și pare că suntem neputincioși în fața unui astfel de sistem”.
L-am întrebat pe avocatul Alexandru Bajdechi care ar fi, din punctul lui de vedere, o formă eficientă a răspunderii magistraților. Și răspunsul lui a fost unul foarte interesant: transparența. În ce fel?
„Eu cred că poate ar trebui să existe o răspundere reputațională. Dacă ne gândim la alte state, la SUA, de exemplu, acolo judecătorii sunt mândri de hotărârile lor și vor ca ele să fie cunoscute. Judecătorii au opinii diferite, le argumentează, fac raționamente cât mai frumoase. Păi, la noi, nu există chestia asta. La noi, hotărârile judecătorești sunt ascunse, ele sunt anonimizate inclusiv din perspectiva judecătorilor care le-au pronunțat. Pe site-ul oficial de jurisprudență, Rejust.ro, se pot găsi hotărârile judecătorești, dar nu știi cine le-a pronunțat. E o ascundere pe ideea că sunt acolo date cu caracter personal. Dar ar trebui să știm numele judecătorului care a scris. Este normal și dintr-o perspectivă de autorat să știm și noi și să remarcăm hotărârea frumoasă sau nu a unui judecător sau rechizitoriul făcut de procuror. De ce ți-ar fi rușine de un act de procedură? Poate așa ar crește și gradul de responsabilitate. Și poate cei care își tratează profesia în bătaie de joc s-ar gândi de două ori dacă motivarea pe care o dau le-ar plăcea să fie citită studenților la facultate ca exemplu de Așa NU! De ce te-ai ascunde de o hotărâre pe care tu ai redactat-o?”
Având în vedere propria noastră experiență cu privire la reticența magistraților de a discuta cu noi subiectul răspunderii lor, e cumva puțin probabil ca soluția transparenței să fie vreodată luată în serios. Dar ideea nu ni s-a părut nici nouă prea rea.
Am reușit cu greu, e adevărat, să găsim și un judecător dispus să discute cu noi, la nivel principial, subiectul răspunderii magistraților. Este vorba despre fostul membru CSM, Andrea Chiș.
Aceasta a explicat pentru INVESTIGATORIA că în acest moment cadrul legislativ e suficient pentru a acoperi problemele care pot apărea în sfera răspunderii magistraților, însă susține că problemele apar la nivelul Inspecției Judiciare și Secției pentru Judecători în materie disciplinară, pentru că vorbim de interpretări propria și despre puteri prea mari, care pot pune presiuni uriașe asupra unor magistrați.
„Există un cadru legislativ adecvat privind răspunderea disciplinară a magistraților în ceea ce privește (ne)respectarea termenului rezonabil (optim și previzibil în procesul civil) de soluționare a cauzelor. Sunt prevăzute abateri pentru încălcarea termenelor în care judecătorul sau procurorul este obligat prin lege să efectueze acte de procedură. Este vorba despre abaterile privind „nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile” și „neredactarea sau nesemnarea hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege” (art. 271 lit. g) și lit. q) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor).
În cazul anumitor soluții pronunțate în cauze, cum ar fi constatarea prescripției răspunderii penale, există incriminată abaterea privind „exercitarea funcției cu rea credință sau gravă neglijență (art. 271 lit. s) din aceeași lege), desigur, în măsura în care sunt întrunite condițiile prevăzute de lege (art. 272 din Legea nr. 303/2022) pentru existența relei credințe (când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane) sau ale gravei neglijențe (când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual). Legea prevede criterii ce trebuie avute în vedere pentru determinarea cazurilor în care sunt încălcate norme de drept (substanțial ori procesual) din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil (art. 272 alin. 3 din Legea nr. 303/2022).
Rămâne de analizat modul în care Inspecția Judiciară și Secția pentru judecători în materie disciplinară aplică și interpretează aceste norme, existând cauze, unele notorii, în care soluții de excludere din magistratură au fost casate (desființate, modificate) de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a constatat că nu a fost săvârșită abaterea disciplinară respectivă, respingând acțiunea disciplinară, sau că gravitatea ei este extrem de redusă (aplicând avertismentul), după ce Secția pentru judecători în materie disciplinară a stabilit o sancțiune gravă, respectiv retrogradarea ori excluderea din magistratură.
Deși puterile inspectorului șef au fost limitate prin Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii, acesta în continuare poate infirma soluțiile inspectorilor judiciari. Atunci când acesta infirmă o soluție de clasare propusă de un inspector judiciar, există o probabilitate foarte mare (nu am avut posibilitatea să cercetez procentual, dar se cunosc chiar din presă astfel de soluții) ca împotriva judecătorului sau procurorului cercetat să se exercite ulterior acțiunea disciplinară. Cu titlu de exemplu, amintesc cazul unor colegi care au candidat pentru o poziție în CSM. Într-o astfel de situație, este greu de imaginat tragerea a răspundere a celor care au exercitat (sau au admis) acțiunea disciplinară respinsă finalmente de Înalta Curte.
Poate că, într-o democrație consolidată, confirmarea sau infirmarea unor soluții de către inspectorul șef nu ar fi o problemă. Nu cred este cazul României. Eu personal nu mai văd rostul controlului ierarhic, nici la Inspecția Judiciară, nici în cazul parchetelor. Nu acesta ar trebui să fie rolul conducătorilor acestor instituții. Dar o astfel de atribuție există și în alte state. Încă nu ne putem obișnui cu ideea sa renunțăm la el.” – a declarat Andrea Chiș.
Ne-am dus, însă, din nou, către parlamentari, pentru a vedea dacă cei de specialitate consideră că răspunderea magistraților, în forma ei de acum, este suficientă și eficientă. Iar, în caz că răspunsul ar fi fost negativ, desigur că ne-ar fi interesat dacă se intenționează schimbarea lucrurilor. Am apelat, de aceea, la sprijinul Simonei Spătaru, senator și membru al Comisiei speciale comune a Camerei Deputaților și Senatului pentru examinarea inițiativelor legislative din domeniul justiției.
Simona Spătaru s-a arătat dornică să ne ajute și ne-a trimis la Titlul V din Legea 303/2022, unde sunt stipulate condițiile care definesc astăzi răspunderea magistraților. Potrivit legii indicate de aceasta, nu trebuie să fii specialist în Drept ca să vezi cât de greu e să poți face o plângere completă, care să cuprindă toate elementele definite de lege ca fiind necesare pentru constatarea unei abateri disciplinare.
„Legea face referire la nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile, că vedeți, așa au știut să facă acest lucru legal, că-mi aduc aminte discuția. Ce înseamnă din motive imputabile? Deci, pui o cauză care va fi foarte greu de probat și evident că Inspecția Judiciară va infirma abaterea. Și în mod repetat a nerespectării dispozițiilor legale privind soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată a lucrărilor din motive imputabile, mai spune legea. Deci, trebuie să fie și repetat, și din motive imputabile. Cum arată cineva modul repetat și motivele imputabile? Dacă eu am dosar, în dosarul meu ce înseamnă repetat? Cum spun eu că e în mod repetat? Cam atât e în lege.
Grava neglijență este definită și ea în lege. Iată cum: atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic, nescuzabil normele de drept material și procesual.
Au luat niște cuvinte din DEX și omul ar trebui să citească asta și să se simtă și în stare să se plângă. Constatarea unei abateri disciplinare e foarte complicată, potrivit legii. Mai mult, dacă se întâmplă ca un magistrat să fie sancționat disciplinar, sancțiunea se radiază de drept la trei ani de la data executării. A fost o perioadă neagră anul trecut, când au trecut Legile Justiției, pentru că a ieșit un set de legi mai proaste în domeniul acesta decât cele de dinainte, care nu erau nici acelea în regulă. Noi trebuia să facem un cadru legal mai puternic. Este important să observăm și deciziile/ observațiile Comisiei de la Veneția pe acest subiect, de exemplu. Eu, din ce am concluzionat până acum, este faptul că nu se aplică legea/ statul sau regulamentele interne din sistemul de justiție. Dacă s-ar aplica, nu ar mai fi atât de multe dosare în nelucrare sau prescrise. “, ne-a spus senatorul Simona Spătaru cu privire la subiect.
Concluziile nu sunt foarte simple. În acest moment, deși instrumente pentru a trage la răspundere un magistrat pentru felul în care își exercită profesia ar exista, practica este cu totul și cu totul alta. Pentru că, în realitate, este foarte dificil să faci o plângere consistentă împotriva unui magistrat. Și chiar dacă o faci și fapta se confirmă, pedepsele sunt destul de mici și încep cu un avertisment. Ulterior, ele se șterg din memoria profesională a magistratului, astfel încât, la nivel de reputație, să nu sufere pe termen lung.
Mai mult, după cum ne-a explicat avocatul contactat de noi, există și o mare reticență a justițiabililor și a avocaților de a face astfel de plângeri. Practica le-a arătat că astfel de manifestări vin întotdeauna cu niște consecințe la pachet. Se vrea schimbarea lucrurilor? Ei bine, după cum ați văzut, unii spun că da, dar așteaptă un context politic mai favorabil pentru schimbarea legii. Până atunci, plătitorilor de impozite și taxe, adică beneficiarii sistemului de justiție, până la urmă, li se va spune constant că: „Asta-i România și așa merge sistemul!”
