Jurnal de post adevăr

Exhib pagina asta și aici, poate ajută pe cineva… (Să-mi spuneți dacă da, vă rog!) sau poate măcar neutralizează un pic otrava din sistemul unora. Cred, ca la electroni, care sunt undă sau particulă în funcție de cum și dacă sunt priviți, că dacă te uiți la otravă, ea poate fi și antidot. Așadar, oglindă oglinjoară ce-mi  arăți din țară? 

Suntem, ca societate românească, prinși în rotița cușcă de sobolani în care ne-a băgat comunismul. Părerea și oglinda mea. 

Apoi ne-au pus otravă pe social media și au aruncat cușca rotiță în ea. Am putea ieși oricând din rotiță, din cușcă, din otravă, dar mai întâi avem nevoie să știm unde ne aflăm, ca să vrem să ieșim. 

Dacă ne uităm în oglindă, dar de undeva de departe, adică safe și din afara malaxorului rotiță cușcă al prezentului, ce-am putea vedea acolo? Hai săriți direct în oglindă că altfel nu veți mai avea curaj să o faceți. 

Păi, în oglindă, am putea vedea, de exemplu, limitarea din cauză de ”logică”. 

Trebuie să ajungem din punctul A în punctul B, iar pe drum întâlnim niște obstacole. Că așa e viața, cu obstacole, viața-i grea. Desigur că am fi putut sta să ne gândim care e scopul final, să planificăm, să ne gândim la riscuri, la ce s-ar putea întâmpla, cum ne-am  putea pregăti de aceste posibile obstacole înainte, dar nu, că avem timp, pentru că logic, trebuie să ajungem repede acolo, în punctul B.

De ce repede? Da, de ce consumi tu timp să înțelegi și să discuți, de ce nu asculți și pleci capul (căci știm despre capul plecat că sabia nu-l taie) și te grăbești un pic să ajungi (jap, încă un bici pe spate), așa cum ți s-a spus de mai multe ori și tare, în punctul B?

De ce vrei tu să ne complici cu gândit, analizat și altele de genul și eventual să avertizezi pe oricare din cei cu care vei merge în echipă către punctul B de obstacolul pe care tu poate că îl vezi deja? (Auzi, dar tu de ce îl vezi, cine mama naibii te crezi să vezi și să gândești, și după aia să mai și vorbești, ha?) 

Dacă ar fi să ne mai  uităm încă  o dată în oglindă am vedea și asta: 

Rigiditatea: Trebuie să. Doar așa, desigur fiți creativi, hai odată, creează, idiotule (jap, trosc, trăzni-te-ar). Vezi că nu poți, că ești un nimic? Altă dată să asculți și să stai la locul tău Să nu te mai crezi tu mare creator, că nu știu ce-ți fac. 

Parșivenia: Sigur, dragă, eu sunt foarte deschis, schimbă, dar nu te atinge de asta, asta, asta și mai ales, sub nici o formă de nimic. 

Răutatea cu fluturași: Eu îți vreau binele, de aia zic că e mai bine să stai pe fundul tău și să nu lași toți fluturașii ăia să zboare, că o să cazi de pe cal și îți rupi gâtul. Nu, măi, nu te ameninț, doar te alint așa, cu bâta pe spate. Eu altfel, îți doresc tot binele din lume, ție și la toată lumea, în suflet și simțire, români suntem, deci mâncăm mici și ciolane când putem și cum putem și noi, dar mai bine să am eu, și ce mă interesează pe mine că ia aia bătaie, cred că și-a căutat-o oricum, tu nu ai văzut ce boită umblă și cu fluturași și fusta scurtă? 

Obtuzitatea: Nu se poate, dom’le, ce tot insiști atâta? NU SE POATE. Nu văd nici o soluție și nici nu am chef de dramele și idealismele tale. Aia e. Asta e. Așa e viața. Nu se poate. Toți sunt la fel. Lasă că. 

Lipsa de ascultare Eu nu mă schimb și nu fac cum spui tu. Ce-ai spus tu? vrei să repet eu ce-ai spus tu? Bă, ești nebun? Cum adică, acuma mă verifici, nu ai încredere în mine, dar tu știi cine sunt eu? Tu știi cine e tata / mama / unchiu? Lasă că vezi tu! 

Lipsa de răbdare să asculți, DAR paradoxal incontinența de a repeta over and over and over again: Păi e cel mai cel, și apa este informație, și dacii sunt peste tot, în tunelurile lor crește varza, viezurele și firul divin nu s-a rupt niciodată din pantalonii lui. Over and over, de cele mai multe ori fără variații. 

Și dacă ai fi prost sau uituc, cumva, după niște zeci de repetări, cred că deja începi să recunoști cadența pic picului de nimic repetat. Și începi să pricepi înghețul celui căruia nu-i vine să creadă că chiar spune tâmpeniile alea. 

Paradoxul ăsta e foarte vizibil când ești în poziția de neica nimeni, dar devine impenetrabil când te pălește atotștiința, ”autoritatea” și trebuie să mă impun, să îi fac clar cine sunt, care e adevărul MEU, de ce numai și numa cum spun EU (over and over again) se poate.
Nu, nu-mi fac griji că a uitat, EU am uitat că am repetat, EU spun de fiecare dată mai frumos, mai măreț, mai apogeu același lucru. Și EU, în mărinimia mea, mă cobor, over and over again, să explic idiotului care ești, DIN NOU, același lucru. 

Pentru că doar așa pot să îți inoculez FRICA, îndoiala, nesiguranța. 

Când îți și spun că TU NU mă asculți, că TU NU ÎNȚELEGI, NU VREI SĂ ÎNȚELEGI, SCOȚI DIN CONTEXT, deja apăs butonul ăla de catch, și trag de firul de pescuit. Emoțional ești deja prins în cârlig… te întrebi, mă, a câta oară a spus inepția asta, sunt eu nebun, sau… și el vine și TU NU ÎNȚELEGI, deci da, eu sunt de vină. 

ÎNGHEȚUL

Șocul repetat din care e foarte foarte greu să ieși. Senzația de otravă care se propagă dureros și fără șansă de antidot în arterele și venele tale. Simți, practic, cum inima ta împinge ea singură otrava și propagă lovitura. 

Mai ales în cazul loviturilor continue, picpicuri de nimic, e așa, ca un puls cu otravă. Și gândiți-vă cum stăm noi și oamenii simpli manipulați de un georgel cu securei cu oglinda asta otravă în noi de niște luni de zile. 

Ce mama naibii poți să faci, când tu nu ai exersat și nu ai avut voie să zici nu, mama, nu mai pot mânca. Mi-ai pus prea mult. Și dacă ai făcut-o o dată, ea a sărit asupra ta cu toate sarmalele, lacrimile, și frustrările ei de sărăcie, de povețe. Ai mai încercat o dată un NU? Când? 

Și dacă la fiecare ai primit câte o palmă (de vorbe, desigur, la noi violența domestică practic nu există decât în aproape fiecare casă) pentru că nu ai avut norocul să-ți țină cineva spatele măcar pentru o încercare de altă cale decât să taci și să înghiți, cam la a câta palmă te-ai oprit și te-ai prelins obosit în interiorul tău odată cu otrava pompată de propria ta inimă, începând acolo subtil să transformi ditiramba ăluia în ceva poetic, așa.. Ca o pădure care susură… sau cum era?

Deci, dacă ne mai uităm o dată în oglindă, ce vedem? 

Manipularea care… Nu e, domnule, e scos din context!

Nu mă las eu manipulat și dominat de un neica nimeni ca tine. Eu îl cunosc de la securitate pe ăla, dar eu nu am fost turnător, doar fumam kent și beam cafeaua și mâncam portocale acolo, deci, ergo filozofic, LOGIC că și el e ANTIsistem.  

De aia nici nu ascult altceva decât manipulatori buni, nu din ăștia proști ca tine. Ai înțeles totul greșit, de fapt NU AI ÎNȚELES, pentru că ești prost și ai mâncat toate sarmalele băgate pe gât la școală, pe stradă, la job. Ani de zile. (Pe) care ți le-am băgat noi. 

Negrul ăsta profund de cinism, sfidare și nervi și spume paranoice, DAR dacice e un alb obiectiv și cu cifre toată ziua, domne, Cum de ce? Iar începi? Că așa zic eu. Și cât stai în țara asta, jar și varză, viezure mănânci, că noi nu ne vindem țara. Că doar nu suntem la farmacie (auzi tu la ea, știință) aici și nici tu nu ești specialist (schimbarea poziției de egalitate posibilă, în una mai sus așa să te mai scuip un pic în cap) și dă-te încolo cu invențiile tale. 

Dar eu am citit și am făcut niște ani de specializare și… Și cine ți le-a plătit, mă?

Toți, nu unul, toți tinerii care lucrează în Occident sunt analfabeți

De unde au tefeliștii ăștia lanterne, ha? Că Soroș numa prostii v-a băgat în cap.

”Umblați cu blugii rupți, uite ce elegant și cu batistă roșie și vază de aur vine el”.

Dar eu nu știu cine e Soroș, mă scuzați, adică mai și minți, idiotule, tefelist tupeist ce ești. Conflictualule, ce crezi că nu știm noi că sunteți plătiți să ieșiți în stradă? Cine iesea, mă, pe frigul ăla, degeaba? Ce, bă, mă crezi prost să vin cu pancarta acu, după împușcat, fără să primesc și eu ceva? 

Ne mai uităm o dată în oglindă și vedem 

FRICA

Frica să spun că și eu văd negru, nenea. E negru cinic toată ziua. În fața ochilor mei astăzi și mâine, cu toți dacii tăi strămoși. 

Să trăiți, servesc patria, sunt pa-tri-ot (și ce dacă rimează cu i-di-ot?), aplaaaaauze, să nu se audă când îndrăznește careva să spună adevărul, chiar și unul evident. Eu nu semnez petiții, că nu mă cobor la din astea, oricum nu are  nici un sens, nu o să reușiți, și oricum ei știu cine semnează și după aia îmi iau amenzi și am copiii la școală și se iau alții de copilul meu, ai văzut ce a pățit x sau y, că acuma nu mai zice / face nimic de genul. Ai grijă, mamă, că ăștia sunt peste tot. Mai bine, taci, lasă că o să fie bine. Ca să nu fie rău. Lasă că…, hai, nu mai plânge! Lasăcă. Trece. Lasăcă. Lasă de la tine. Numa lasăcă. 

Ne mai uităm o dată în oglindă și vedem

INCAPACITATE, lipsa de exercițiu a asertivității. 

Asertivitatea sau comportamentul asertiv fac referire la abilitatea unei persoane de a comunica și de a-și exprima punctul de vedere, stările afective și nevoile într-un mod clar și răspicat, dar onest si respectuos totodată, fără să încalce limitele celorlalți.

Noi nu intrăm în farmacie, nici în știință, nici nu încercăm să cântărim cuvintele, sensurile, să căutăm faptele, medicamentele, informațiile adevărate.

De ce? Pentru că e greu. Mă lași? Toate-s cum TREBUIE dacă vin de la mine sau de la autoritatea mea (că asta se schimbă cum vrea mușchiul meu, heii, bă, limbric, ia vezi că îți dau cu farmacia în cap).

Și dacă niște generații întregi au urlat la alte generații, cum mai vrei să audă acum cineva un ton normal, o sintaxă corectă, neînjurată, ne”stilizată” identitar naționalist, nerimată? 

Când te uiți unde duce lipsa de mai sus, vezi în oglindă procesul de facere din care se naște violența. Agresivitatea. Pentru că atunci când ai stat în sinea ta în pasivitate mult mult mult, când vine peste tine valul de otravă și de adrenalină, peste identitatea ta calcată în picioare, explodezi, nenea, explodezi în înjurături, în tantrumuri cum n-ai avut niciodată în fața sarmalelor și nimicurilor îndesate pe gât cu forța.

Explodezi în fața copilului tău, a fratelui, a doamnei care îți vinde cartofi, a nevestei, a șoferului sau clientului de taxi. Faci spume și ies aburi din tine la reacția chimică simplă – informație otravă (nu apă, nu H20) + creier. Că așa a vrut Dumnezeu. Dumnezeul tău sau al altora, unul sau mai mulți, același sau diferit. Astăzi și mâine. Așa a lăsat el lumea asta. Și tu, om cu rațiune, nu vrei să te opui voinței lui, nici să o înțelegi. Tu doar crezi, doar te lași dus de valul mâniei, și e ok, în creștinătate totul se poate, în general, dacă ești bărbat (de preferință heterosexual, alb, înalt și cu ceafă lată, inițial am pus six pack), dacă nu, stăpânește-ți, muiere, emoțiile, nu mai fi așa agresivă. 

Ne mai uităm încă o dată și vedem lipsa de atenție la detaliu și mvaaaai, la ACEL context. 

Îl invocăm, desigur, pe „ai scos din context”, că doar atât știi să faci. Dar care e contextul? Îl poți descrie tu un pic mai larg, așa? Aaa, nuuuu? Tu nu ai timp și nici nu te cobori la  nivelul meu, și oricum ești amețit de violență, desigur. Dar vezi că, deși ești orb de furie, eu nu văd contextul. Și ai vrea ca eu să bag contextul ăsta tot în 2 cuvinte, în 2 păreri personale, și să fie repede, exprimat cu cuvintele și credințele tale și mai ales fără vreo intonație care să indice că nu aș fi de acord cu tine, care să te complexeze, sau fără să se vadă că aș avea vreo emoție negativă. 

Apoi vedem și mai ales simțim, exaltarea (emoție joker prin definiție) pe lipsa emoției. Sociopatie ca în cele mai grave și interzise experimente… Și asta ne duce direct în brațe de sociopați. Paradox de parodox. Gen. Pentru că în oglindă se vede tare clar că ne plac psihopații. 

Ne mai uităm o dată în oglindă și vedem și normalitatea, mică, rătăcindă… 

Dar hei, când o vezi, simți un click din ăla oxitocinic. 

Vezi un om care zice ”Nu știu”. Unul care zice, uite, acum nu pot, dar hai mâine și încercăm împreună. Sau nu pot, știu care îmi sunt limitele și acolo nu mă bag. Sau stau aici cu tine, văd că ți-e greu. Sau nu pot. Nu vreau. Și rar, foarte foarte rar, mai vezi un om care zice, cu emoție, e în ordine. Înțeleg. Am auzit tot ce ai spus și îmi pare rău. PUNCT. PUNCT. Nu dar, nu da, dar… doar punct. 

Unul care zice, uite, eu am atâția ani de experiență în asta, pot să îți explic ce am învățat și înțeles eu în anii ăștia și apoi să vedem ce se aplică și ce putem face împreună aici, în contextul ăsta. Cu scopul ăsta. Sau poți să alegi tu singur ce faci după aia. Și va fi ok. Nu vreau locul tău. Hai să discutăm despre asta. Nu vreau putere. Nu vreau funcția asta pentru că ar însemna să fac altceva decât ce îmi place. Și hei, nu vreau bani. Am un lucru care contează pentru mine și pot să fac lucruri care nu sunt plătite, dacă au sens pentru mine. Sau, natura are dreptul să trăiască. Sau, uite, se văd mai multe soluții de aici, de la mine.  Vrei să ți le spun? Vrei să încerci? 

Sau altul care te întreabă, scuză-mă, ce rol ai tu în toată povestea asta? Ce rol are ăla? Oficial? Și neoficial? 

Sau altul care începe și spune, Am căutat în cărțile, studiile, legea xyx și am găsit că ce se întâmplă acum s-a mai întâmplat. Și atunci, lipsa de planificare, de respect, de gândire, de emoție, de empatie reală, a dus la ceva urât de tot, pe care omenirea a încercat apoi mulți ani să îl repare. 

Ne mai uităm o dată în oglindă și într-un colț de cutia Pandorei (că doar nu credeați că e o oglindă nefermecată) vedem speranța. Sfrijită, nehrănită, bătută în cap și cu sufletul scos. 

Se agață de câte o emoție, de câte un om din ăștia rari, de câte o carte, de câte o pictură reală, nu cu șase degete, de câte un copac sau floricică, și tot încearcă să crească. Lent, natural adică. Nu ca făt-frumoșii din AI și social media. 

O ard toate cele de mai sus de fiecare dată. Îi dau la gioale și la ficați de nu se vede. Dar hei, ea e speranța și nu știe decât să existe. Și să moară ultima. 

Acum puneți peste oglinda asta vălul social media, frecvența de frame-uri mai mare decât poate duce creierul uman (copii alăptați și îmbuibați cu frecvențele astea de când sunt bebeluși), culori stridente și amalgam mare mare de texte, informații, bannere, tiktokuri, țipete, hahaha-uri, batjocură, sfidarea tuturor legilor, râsete ca refren, minciuni peste minciuni, reclaaaaaamă care fragmentează absolut orice discurs sau film sau logică și consumă timp, energie, neuroni.

Puneți peste asta, orchestrarea de ”lovituri” și picpicuri de nimic sau de TAXE, bani, sărăcie, iar încălcarea legilor. Incertitudinea. Gândul că nu știm ce va fi și cum o să plătesc ratele? Dar chiria? Unde mă duc dacă iese ăsta? Dacă intrăm în război? Dacă trebuie s-o internez pe mama? Dacă mă dă afară? Dacă închid ăștia granițele? Unde să-mi duc copilul la școală, iar l-au hărțuit colegii la ora de religie.  

Ce iese dacă accelerezi toate astea cu social media, cu un fundal sonor alert, dinamic și continuu (nici o secundă de tăcere și liniște), totul muzică, ritm, trafic, talk show țipat, depășiri ilegale, știre se mărește aia, ciocan tricolor și ii, multe ii peste tot, muzică, încălcarea legilor (din nou), ceartă la metrou, reclamă, știri, huruit de trafic, ceartă la mall în parcare, reclamă, țipete, cu 2-3 mitinguri cu pancarte de județ (flashback-uri pac pac încă o doză de otravă gravă)? Ceartă pe locul de parcare, morți pe șosele, pe trecerea de pietoni, în parc, 2 – 3 băi de mulțime, poporul, glia, națiunea suverană, și 2-3 imagini fanion în care să lipești mesajul alesului… (o cravată, o expresie, un gest, un cal, un palton), 2-3 pistoale într-un portbagaj?

Da, iese criză. E rețeta consacrată de criză, panică,  haos. 

Și ce dacă? Aia e? Lasăcă? O să fie bine? 

Respiră. 

Deocamdată, hai să stăm să privim adânc în oglinda asta. 

Abia când vom putea sta și respira regulat privind oglinda asta vom putea să începem să găsim soluții să ieșim din rotiță, din cușcă, din otravă. 

P.s. nu, încă un text, încă o oglindă, nu-i ajută pe cei în hipnoză. 

Nu știu ce-i poate scoate pe ei de acolo. 

Dar cred că uitatul în oglindă ne poate ajuta să ne stăm aproape și să ne ținem treji cei care încă respirăm semiregulat și cu pulsul neotrăvit.