De fiecare dată când apare un astfel de lider, explicațiile sunt aproape identice. Se vorbește despre manipulare, despre propagandă, despre algoritmi, despre TikTok sau despre influenceri. Toate sunt reale și toate au contribuit la ascensiunea lui Călin Georgescu, dar niciuna nu explică de una singură succesul său. Propaganda amplifică orice fel de nevoie socială și identifică o vulnerabilitate care există deja și o exploatează. Iar vulnerabilitatea despre care vorbim este una veche.
Liderii providențiali nu apar în societăți în care oamenii au încredere că instituțiile funcționează, ci atunci când oamenii obosesc să mai creadă că problemele pot fi rezolvate prin reguli, proceduri și compromisuri. Când inflația crește și erodează salariile, războiul este la graniță, corupția pare imposibil de învins, iar serviciile publice dezamăgesc constant, oamenii încep să caute altceva: certitudine. Să fie siguri că mâine va fi mai bine, că motorina va ajunge din nou la 6 lei, că o pâine și o sticlă de apă nu vor costa 50 de lei, că pot merge la spital sau primărie și să fie tratați cu respect. Doar că democrația oferă foarte rar certitudini.
Democrația presupune negocieri, echilibre și procese lente, iar salvatorul oferă exact opusul. El promite că știe cine este vinovat și că știe cum poate fi rezolvată problema. Imediat. Acum. Pentru ca mâine să fie așa cum ne dorim.
Există un tipar care se repetă aproape obsesiv în istorie: mai întâi este construită imaginea unei crize existențiale, apoi sunt identificați vinovații: elitele, sistemul, presa, instituțiile, „cei care au trădat poporul”. În final apare liderul, singurul care spune adevărul, singurul care nu face parte din sistem, singurul capabil să repare tot.
Iar România era deja pregătită pentru această poveste. Tranziția postcomunistă a lăsat în urmă o societate în care democrația a fost asociată, pentru mulți oameni, cu privatizări controversate, migrație, corupție și servicii publice care nu au ținut pasul cu așteptările. Încrederea în instituții a scăzut constant, iar politica a devenit, tot mai mult, o competiție între personaje. Nu este întâmplător că sondajele din ultimii ani arată niveluri reduse de încredere în Guvern și Parlament, în timp ce Armata și Biserica continuă să se bucure de o credibilitate mult mai mare. Este un semnal despre felul în care este percepută autoritatea. Instituțiile democratice sunt văzute ca fiind slabe și conflictuale, iar cele verticale sunt asociate cu ordine, disciplină și stabilitate.
În același timp, cultura politică românească a rămas profund personalizată. De la domnitori la președinți, istoria este spusă aproape întotdeauna prin intermediul oamenilor care „au salvat țara”. Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare sau Alexandru Ioan Cuza sunt invocați frecvent ca simboluri ale conducătorului puternic care pune ordine și pedepsește trădătorii. Nu este întâmplător nici faptul că AUR a construit o parte importantă din comunicarea sa în jurul acestor figuri istorice. Nici faptul că Georgescu face apel constant la o versiune idealizată a trecutului. Memoria colectivă devine un instrument politic. Deci Călin Georgescu nu a inventat nevoia de salvator, ci a găsit-o deja acolo.
Sau poate ar fi mai util să îl cităm: „Știți când îți vorbea la școală de istorie și îmi vorbea de Ștefan cel Mare? Eram acolo pe cal, alături de el, la Podul Înalt. Eram în spate lui pe cal, așa, eu ca și copil, așa mă vedeam. Și îl ajutam, îi spuneam ce să facă. El îmi spunea și el, parcă văd și acum. Și vorbeam cu el, la Podul Înalt.”
În general, mesajul său a fost surprinzător de simplu: România este într-o criză profundă, elitele au trădat, suveranitatea a fost pierdută, poporul este umilit. Există însă un om care poate reda demnitatea națională. În multe privințe, această structură seamănă cu modelul politic construit de Donald Trump în Statele Unite.
Desigur, diferențele culturale sunt evidente. Trump este susținut de o parte a mediului evanghelic american, în timp ce Georgescu îmbină ortodoxismul, spiritualitatea și discursul suveranist, însă arhitectura narativă este aproape identică: țara este prezentată ca fiind în pericol, sistemul este corupt, presa minte, instituțiile nu mai reprezintă poporul. Liderul apare din afara sistemului și promite să redea națiunii ceea ce i-a fost furat.
Mai mult decât atât, atacurile împotriva liderului devin dovada autenticității sale. Dacă este criticat, înseamnă că spune adevărul. Dacă este anchetat, înseamnă că sistemul se teme de el. Dacă este contestat, înseamnă că amenință interesele vechii clase politice.
Georgescu pare să fi preluat și adaptat două generații de tehnici politice dezvoltate în jurul lui Trump. Din campania din 2016, discursul antisistem și transformarea criticilor într-o dovadă a autenticității, iar din campania din 2024, ecosistemul digital descentralizat, în care mesajele nu mai circulă exclusiv prin conturile oficiale ale candidatului, ci prin influenceri, comunități online, clipuri aparent spontane și conținut viral.
Într-adevăr, succesul unei astfel de campanii depinde, înainte de orice, de disponibilitatea unei societăți de a accepta că soluția la probleme complexe poate fi o singură persoană. Problema nu este că apar lideri care se prezintă drept salvatori. Ei au existat întotdeauna și vor continua să existe. Problema apare atunci când societatea începe să creadă că instituțiile nu mai pot produce schimbare și că singura alternativă rămasă este omul providențial. În acel moment, democrația este privită doar ca un obstacol care trebuie ocolit.
Am discutat luni întregi (ani deja) despre omul care promitea să salveze România și aproape deloc despre motivele pentru care atât de mulți români au fost dispuși să creadă că România poate fi salvată de un singur om. Iar dacă nu înțelegem această diferență, următorul lider providențial nu va trebui să inventeze nimic; va găsi aceeași neîncredere, aceeași frustrare și aceeași nevoie de certitudine și va schimba doar numele, discursul și platforma pe care își spune povestea.
