Te trezești într-o dimineață, nu neapărat mai tristă decât alta, dar ceva te ține cu spatele lipit de pat. Nu-i lene. E un fel de greutate care nu vine din corp, ci din ceva mai adânc, ceva care nu are nume. Ți-ai da un pumn în piept, doar să iasă din tine sentimentul ăla, dar nu iese. Se ține bine. Parcă ți-a crescut acolo.
Te uiți în urmă și vezi lucruri. Unele mărunte, altele mai mari. Răni pe care le-ai făcut altora, sau ție. Decizii luate prost, momente în care ai tăcut când trebuia să vorbești, sau ai vorbit când tăcerea era tot ce trebuia. Și nu poți schimba nimic din ele.
Oricât ai vrea.
Le porți după tine ca pe o traistă uzată, care se tot rupe, dar nu te lasă s-o arunci. Asta e capcana: ai vrea să fii altfel, dar nu mai poți fi altcineva decât ce-ai devenit. Singurătatea nu e mereu lipsa oamenilor. O simți în privirile care nu se mai opresc asupra ta, în cuvintele spuse în treacăt, în momentele când vrei să spui ceva, dar îți dai seama că n-ai ce. Și atunci taci. Și tăcerea asta devine o limbă pe care o vorbești zilnic, fără să ți-o mai traducă nimeni.
Să fii om e, poate, să înveți că nu tot ce doare se repară. Că unele lucruri nu se întorc. Că un „îmi pare rău” nu rescrie faptele, nu aduce oameni înapoi, nu deschide uși care s-au închis demult, în spatele tău. Dar nu e frumos nimic din toate astea. Nici profund. E doar real. Ca o baltă în care ai căzut și nu mai știi cum să ieși. Și nu vine nimeni. Și nu te vede nimeni. Și nici nu prea contează, pentru că ai pus nămolul singur.
