A venit spre mine și m-a îmbrățișat. O îmbrățișare simplă, dar în care am simțit deodată toți anii care au trecut, toate zilele petrecute împreună, toate momentele pe care poate atunci nu știam cât de mult aveam să le prețuim. Apoi mi-a spus: „Mi-e dor de dumneavoastră, domnu’. Tare dor.”
Nu știu dacă am reușit să-i răspund așa cum aș fi vrut. M-au copleșit emoția și bucuria de a-l revedea. Când un fost elev îți spune că îi este dor de tine, nu auzi doar niște cuvinte. Auzi că și-a amintit. Că, printre atâtea chipuri și atâtea întâmplări, ai rămas undeva cu el. Că timpul a trecut, el a crescut, dar ceva din legătura voastră a rămas.
L-am privit și m-am gândit cât de repede cresc copiii. Îi vezi cândva venind în clasă cu ghiozdane mari și emoții pe chip, iar într-o zi se întorc la tine înalți, siguri pe ei, oameni în devenire. Și totuși, când te îmbrățișează, pentru câteva clipe îi recunoști așa cum erau odinioară.
Am plecat cu inima plină. Uneori, meseria de profesor îți oferă astfel de daruri: o îmbrățișare neașteptată, o revedere și câteva cuvinte pe care le vei purta multă vreme cu tine. „Mi-e dor de dumneavoastră, domnu’. Tare dor.”
Iar eu pot doar să spun că și mie mi-a fost tare drag să-l revăd.
