Sigur, ei vor spune că Bolojan a lăsat moștenirea asta. Și oamenilor, dacă le repeți de destule ori o minciună, o să o sfârșească prin a o crede. Așa că vor spune și pesedeii că tot ce e rău e de la Bolojan și tot ce e bun e de la proverbiala generozitate social democrată.
Tot Nazare va trebui să facă o magie și să facă să apară de undeva și un miliard de euro pentru a acoperi nota de plată a statului. O să fie simplu! Într-o asemenea ecuație, ministrul Finanțelor ar putea foarte bine să încerce să echilibreze bugetul cu un pahar de apă și o rugăciune. Rezultatul ar avea cam aceleași șanse să iasă.
Dincolo de ironia mea foarte specială, trebuie să înțelegem totuși că România nu mai este în punctul în care își poate permite să confunde dorințele cu resursele. Am ajuns într-o situație în care orice decizie economică este prezentată drept o nedreptate de cineva. Dacă reduci cheltuielile, lovești în oameni. Dacă mărești taxele, sufoci economia. Dacă te împrumuți, crești datoria. Dacă nu te împrumuți, nu ai bani. Dacă refuzi noi cheltuieli, ești acuzat că nu-ți pasă de populație. Dacă le accepți pe toate, riști să duci țara la sapă de lemn.
Și cred că ar trebui să ne ajustăm un pic așteptările. Noul guvern care se arată la orizont, deși generos și pesedist, nu va putea face nimic din ce guvernul Bolojan n-a reușit. Poate va da pe ici, pe colo vreun leu în plus unor categorii vulnerabile. Și asta e bine, deși nu cred că mutarea e despre altceva decât despre imagine și nu cred că real acei oameni vulnerabili vor fi real sprijiniți.
Eu nu zic să ne resemnăm cu o țară care merge prost, ci să încercăm să privim realist la felul în care ne-am complicat singuri drumul. Pe scurt și foarte simplu, obiectivul nostru este să evităm o retrogradare financiară, să reducem deficitul și să nu ne trezim cu o criză politică majoră care să facă imposibilă orice corecție economică. Să rămânem departe de extremiști și de categoria junk. Să putem finanța statul fără să plătim un preț tot mai mare pentru fiecare leu împrumutat. Dacă reușim toate acestea, în condițiile actuale, nu e puțin lucru.
Și aici vreau să ne întoarcem la începutul poveștii, pentru că avem un talent extraordinar de a judeca prezentul ca și cum trecutul n-ar fi existat. Cu memoria stăm cel mai prost.
Nu am ajuns aici din senin. Nu s-a trezit România într-o dimineață cu deficitul mare, datoria în creștere și bugetul sufocat de obligații. Am venit după ani de decizii proaste, iar guvernarea lui Marcel Ciolacu a lăsat în urmă o situație îngrozitoare, căci omul a cheltuit din bugetul de rezervă niște sume uriașe pe care le-a folosit la pomeni electorale. În 2025, guvernul Bolojan nu a primit o foaie albă pe care să-și scrie liniștit programul economic. A primit nota de plată.
Partea interesantă este că, în ciuda acestui tablou, România încă nu s-a prăbușit. Mai există loc de manevră. Nu foarte mult, nu suficient cât să ne permitem alte experimente electorale, dar există. Și nu cred că trebuie să cădem în disperare, așa cum uneori tind și eu să fac. Și îmi pare rău după aceea. Pentru că nu e ok să trăim constant cu gândul dezastrului care ne pândește după colț. Poate e bine să ne amintim, așa cum îmi zicea ieri o cititoare, că binele învinge răul până la urmă.
De asta, ar fi cazul să ne obișnuim și cu o formă de normalitate mai puțin spectaculoasă. De exemplu, să ieșim din ipocrizie, să nu ajungem la junk, să reducem deficitul și să nu deschidem prea larg ușa extremiștilor. Să păstrăm o direcție economică coerentă și să nu transformăm fiecare măsură nepopulară într-un motiv de destabilizare a guvernării. Nu sună ca un program care să aprindă imaginația unei națiuni, dar sunt situații în care, înainte să te gândești cât de sus poți urca, trebuie să te asiguri că nu mai aluneci.
Eu cred că ne putem face bine. Efectiv vreau să nu pierdem asta din vedere și să lăsăm poveștile catastrofale pentru extremiști, că ei se pricep mai bine în a colora totul în negru. Nu au nevoie să îi ajutăm și noi.
