Îmi vine să cobor, dar cursa a costat destul de mult. Trag aer în piept și încerc să-i explic. Răspunsul lui rămâne la fel de superficial: „Dacă vrei, te iau cu mine la betoane, să vezi ce înseamnă muncă.”
Și eu aș vrea ceva. Aș vrea ca oricine crede că munca unui învățător se rezumă la câteva ore petrecute în clasă să poată veni, pentru o zi, la școală. Nu ca vizitator. Nu ca să stea în spate și să privească. Să intre în clasă și să respecte toate rigorile meseriei: să pregătească activitățile, să explice, să răspundă, să observe, să gestioneze conflicte, să-i aducă înapoi la lecție pe cei care și-au pierdut atenția și să nu lase pe nimeni în urmă.
Să facă toate acestea cu douăzeci și ceva de copii, fiecare cu ritmul, întrebările, emoțiile și nevoile lui. Să fie atent la ce se întâmplă în bancă, dar și în pauză. Să păstreze calmul când zgomotul crește, să găsească alte cuvinte când primul mod de a explica nu a fost de ajuns și să o ia de la capăt fără să-i facă pe copii să simtă că au greșit pentru că încă nu au înțeles.
Iar la finalul zilei să nu plece pur și simplu acasă. Să noteze, să planifice, să pregătească materiale, să vorbească cu părinții și să se gândească la ce poate face mâine mai bine pentru fiecare copil.
Nu spun asta ca să compar munca din clasă cu munca pe șantier. Munca de acolo este grea și merită respect. Dar nici munca învățătorului nu devine ușoară doar pentru că nu se vede în beton. Unele lucruri se construiesc în mintea și în încrederea unui copil. Iar construcția aceasta cere timp, răbdare, pregătire și multă muncă, chiar dacă nu lasă în urmă un zid pe care să-l poți arăta. Sunt sigur că, după o zi petrecută la clasă, omul acela nu ar mai râde când aude că sunt învățător. Și, poate, nici nu m-ar mai invita la betoane ca să-mi explice ce înseamnă munca.
