Interviul de față, realizat în exclusivitate pentru Investigatoria, nu este doar o discuție despre un nou album. Este o incursiune în mecanismele intime ale creației, acolo unde emoția brută se întâlnește cu rigoarea interioară, iar fragilitatea devine limbaj artistic. Vorbind despre cel mai recent album al său, „Lumini și Umbre”, Andrei Irimia conturează nu doar un univers sonor, ci o filosofie întreagă: aceea că adevărul nu se află nici în lumină deplină, nici în întuneric absolut, ci în dialogul dintre ele.
Cu o luciditate calmă și o sinceritate dezarmantă, artistul vorbește despre libertatea de a greși, despre nevoia de a păstra tăcerea atunci când nu ai nimic autentic de spus și despre curajul de a transforma disconfortul — acel „rău necesar” — într-o formă de frumusețe. Muzica lui nu caută perfecțiunea, ci adevărul; nu impresionează prin exces, ci printr-o economie atentă a gestului, în care fiecare liniște cântă la fel de mult ca fiecare notă.
În rândurile care urmează, descoperim un artist care nu se teme să rămână incomplet, să-și arate fisurile și să le transforme în punți către ceilalți. Pentru că, în esență, muzica lui Andrei Irimia nu este despre a evada din sine, ci despre a te întoarce — poate pentru prima dată cu adevărat — acasă.
Carmen Dumitrescu: Dacă nu ar fi existat pianul, cine ar fi fost Andrei Irimia?
Andrei Irimia: Cred că aș fi fost un observator tăcut. Probabil aș fi căutat un alt mod de a-mi exprima emoțiile, poate prin limbajul vizual. Mereu am fost fascinat de tehnica montajului, mai exact de acea capacitate de a decupa fragmente de timp și de a le reasambla pentru a găsi ritmul corect al unei trăiri. Pianul este doar instrumentul, dar nevoia de a structura liniștea și de a căuta ordine ar fi fost acolo oricum.
C.D.: Există o limită până la care ești dispus să te expui emoțional?
A.I.: În muzică, nu am limite, pentru că acolo sunt cel mai în siguranță. Paradoxal, cu cât sunt mai vulnerabil pe scenă, cu atât mă simt mai protejat. Limita apare însă la povestea din spatele notelor. Ofer publicului emoția brută, dar păstrez pentru mine circumstanțele care au generat-o.
C.D.: Ai ales un drum independent, în afara normelor clasice. A fost o alegere conștientă sau o necesitate interioară?
A.I.: Nu m-am regăsit pe deplin în rigorile clasice care, de multe ori, prioritizează perfecțiunea tehnică în detrimentul vulnerabilității gestului. În muzica neoclasică, frumusețea vine tocmai din acea zonă de fragilitate unde nu cauți nota perfectă, ci nota adevărată. Ulterior, acest drum a devenit o alegere conștientă. Independența îmi oferă astăzi luxul de a greși, de a tăcea când nu am nimic de spus și de a explora acele teritorii sonore unde tăcerea dintre clape are aceeași greutate ca sunetul propriu-zis. Este libertatea de a lăsa muzica să respire în propriul ei ritm, fără să fie constrânsă de norme care nu îmi aparțin.
C.D.: Ce vrei să rămână în spectator după concert?
A.I.: Aș vrea să plece cu sentimentul că au recuperat o bucată din ei înșiși. Dacă după ultima notă spectatorul simte nevoia să mai stea un minut în tăcere înainte de a-și aprinde telefonul, atunci experiența a fost completă.
C.D.: Cum descrii universul pe care îl construiești?
A.I.: Este un univers monocrom, dar cu infinite nuanțe de gri. Un spațiu cinematografic, minimalist, unde „mai puțin” înseamnă, de fapt, „mai mult”. Este un loc al siguranței, unde tristețea nu este ceva de care să fugi, ci un peisaj pe care îl poți privi de la fereastră, la adăpost.
C.D.: Ce moment a declanșat nevoia de a crea „Lumini și Umbre”?
A.I.: A fost un moment de coliziune interioară. Realizarea faptului că încercăm cu disperare să proiectăm doar „lumină” în exterior, în timp ce umbrele noastre devin tot mai grele în interior. Am simțit nevoia să pun aceste două forțe la aceeași masă, să le fac să dialogheze.
C.D.: Cum a transformat Sala Radio emoțiile personale în ceva universal?
A.I.: Sala Radio are o arhitectură care pare să amplifice nu doar sunetul, ci și intenția. Când ești acolo, singur la pian în fața unei mulțimi, se întâmplă un fenomen ciudat: „eul” tău dispare. Emoția mea nu mai era doar a mea; plutea în aer și se întorcea către mine transformată de energia celor prezenți.
C.D.: Dacă ar fi să descrii albumul în câteva stări, care ar fi acestea? Și poate îmi poți vorbi un pic de acel rău necesar.
A.I.:“Răul necesar” este acea doză de disconfort sau durere care te obligă să te miști. Fără acea presiune, nu există transformare. Uneori, e nevoie să treci printr-un „rău” mic pentru a genera o frumusețe mare; e prețul pe care îl plătești pentru a ajunge la esență.
C.D.: Ce descoperi despre muzică în colaborarea cu Marius Manole?
A.I.: Colaborarea cu el m-a învățat despre ritmul respirației. Am înțeles că o pauză în vorbirea lui are aceeași greutate cu o pauză în partitura mea. Vocea lui Marius are o textură viscerală care forțează pianul să iasă din zona de confort; m-a făcut să descopăr că sunetul poate căpăta o greutate aproape fizică atunci când este pus în oglindă cu un text puternic.
C.D.: Care e piesa care te definește cel mai bine în acest moment?
A.I.: Piesa care mă definește cel mai bine acum este ‘Fragments’. Este o compoziție construită pe foarte multe layere, aproape ca un mozaic de trăiri. Fiecare strat sonor reprezintă o bucată diferită de experiență: există acolo un strat de nostalgie, unul de tensiune, unul de speranță și, peste toate, unul de liniște asumată. Suntem un puzzle de amintiri, de întâlniri și de tăceri, iar această piesă nu încearcă să ascundă îmbinările dintre ele, ci le celebrează.
