Dublu premiat de UNITER pentru videomapping, artistul vizual Andrei Cozlac, profesor în cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași și curator al secțiunii New Media a Romanian Creative Week, reușește să transforme tehnologia dintr-un instrument tehnic și rece într-un limbaj artistic construit din lumină, mișcare, sunet și experiențe imersive. Activ atât în zona artistică, cât și în cea academică, acesta se numără printre artiștii care au contribuit la dezvoltarea scenei de New Media din România și la apropierea artei digitale de spațiul public.
Într-un interviu acordat în exclusivitate publicației INVESTIGATORIA, artistul vizual Andrei Cozlac vorbește despre fragilitatea memoriei și a gândului, despre artă ca formă de comunicare dincolo de confort sau disconfort și despre tehnologie ca extensie a simțurilor și a limitelor biologice umane, reflectând asupra modului în care New Media schimbă relația dintre om, percepție și realitate. Vă invităm, așadar, să parcurgeți rândurile de mai jos și să intrați în universul creativ al lui Andrei Cozlac prin intermediul acestui interviu.
Matei Ursu: În lucrarea ”Fragile Thoughts” realizată de dumneavoastră în cadrul Romanian Creative Week 2026, vizualizați gândul că orice este trecător. De ce ați ales să oferiți o formă vizuală, tactilă, a unui proces atât de abstract?
Andrei Cozlac: Pentru că gândul și memoria intrinsec sunt fragile. Adică, inclusiv imaginația , aspirațiile noastre, sunt niște mici scântei care apar și dispar foarte rapid și cumva asta încearcă și lucrarea să susțină. Poate în unele momente ar trebui să fim un pic mai atenți cu noi, cu cei din jur, cu momentul în sine.
M.U.: Credeți că o lucrare artistică ar trebui să provoace sau să deranjeze, cu riscul de a înstrăina privitorii sau că ar trebui să fie accesibilă pentru tot publicul?
A.C.: Ambele variante sunt valabile în măsura în care ele trebuie să fie accesibile publicului. Acesta e scopul unei lucrări, să comunice, chiar dacă ea comunică niște lucruri mai plăcute sau mai puțin plăcute.
M.U: În momentul de față, vedeți tehnologia ca pe un simplu instrument sau ca pe un coleg în procesul creativ?
A.C: Eu pot să-ți zic în felul următor, sunt de părere că tehnologia nu este nici bună, nici rea. Tehnologia este un mod de a ne augumenta simțurile sau constructul biologic, în sensul în care, o bicicletă sau o mașină este o extensie a picioarelor noastre, hainele de pe noi sau inclusiv clădirea asta este o extensie a pielii noastre. Tehnologia pe care noi o inventăm, o descoperim, o inovăm, vine ca un element sau un instrument care amplifica modul în care noi percepem lucrurile și ne ajută să ne atingem niște obiective. De exemplu, nu pot să alerg cu 100 de kilometri pe ora, asta este categoric, iar atunci am niște picioare artificiale pe care noi le numim azi automobile, mașini, reușind astfel să fug de un leopard care mă urmărește.
M.U: Încă de la concepția sa, inteligența artificială a fost văzută drept un înlocuitor al meseriilor tehnice, precum inginer, chirurg sau data scientist, dar odată cu explozia LMM-urilor, omul de rând, care nu are înclinații spre artă sau nu este pasionat de aceasta, poate crea imagini. Credeți că punerea la îndemână a acestor instrumente poate reprezenta un pericol pentru viitorii artiști care intră în câmpul muncii?
A.C: Inteligența artificială are la bază niște imagini de referință ale unor artiști, autori, etc. Teoretic, noi oamenii suntem educați în școală învățăm despre anumite picturi, imagini, artiști sau autori literari, care ne influențează într-un fel sau altul. Noi avem un proces de fermentare, un proces de diseminare, adică luăm un lucru și îl ducem mai departe, nu-l copiem. Ce face inteligența artificială este să cumuleze această arhivă și să o interpreteze într-un mod statistic, nu neapărat creativ. Aici se face diferența. Vedem foarte multe afișe făcute cu inteligența artificială care arată impecabil, dar nu spun nimic, adică le lipsea ceva, eroarea umană, imprevizibilul ăla care nu există. Îmblânzirea asta a tehnologiei se poate face dacă se simte umanul și organicul din spate. De altfel, e o chestie foarte intrisecă. Arată bine, dar nu ajunge și nu trece prin tine.
M.U: Mă bucur că ați spus asta, deoarece vreau să vă întreb ceva legat de inteligența artificială. Vă puneți problema, că aici vorbim despre plagiat, prin preluarea acestor imagini care există deja de către oameni care acum se cred artiști, se cred scriitori, etc?
A.C: Repet, un om înainte să se apuce să construiască o imagine cu ajutorii AI-ului, cred că ar trebui să aibă o bază minimă de cunoștințe despre cum se produce acea imagine. Ar trebui să fie capabil să atingă minimul, să fie autonom. Altfel, faptul că tu poți să generezi o imagine cu AI-ul sau un sunet sau nu știu ce, nu te face automat și un compozitor. Evident că se schimbă niște paradigme de lucru. Un compozitor poate să folosească AI-ul și să decidă dacă îi place segmentul ăsta sau dacă nu îi place, pentru că el are o construcție de niște ani de zile, dar pentru un autor neexperimentat e foarte complicat să decidiă.
M.U: Întrebam dacă cumva nu vorbim și despre plagiat aici…
A.C: Depinde ce înțelegem prin plagiat. Eu mă inspir din proiectele ei, ea se inspiră din proiectele mele, noi doi ne inspirăm din proiectele pe care le-am văzut. Așa că este un loophole, depinde ce înseamnă plagiatul. Dacă iau proiectul unui coleg și spun că e al meu și doar al meu, atunci e plagiat. Dar dacă m-am inspirat din pictura cuiva, din sunetul altcuiva, atunci pot să zic că dimpotrivă, citez și aduc un omagiu. Plagiatul intervine doar atunci când iei drepturile de autor ale cuiva și ți le asumi în totalitate ca fiind ale tale.
M.U: Cum îi învățați pe studenți să fie artiști și nu simpli utilizatori ai AI-ului, într-o lume care pune accentul din ce în ce mai mult pe conveniență și rapiditate decât pe creativitate și unicitate?
A.C: În primul rând încercăm să fim onești cu ei. Lucrul cu AI-ul nu e o vrăjitoare pe care noi trebuie s-o ardem pe rug. Ce e important, din punctul meu de vedere, e să lucrăm responsabil cu aceste instrumente și autentic. Sunt artiști care reușesc să facă chestia asta foarte bine. Legat de felul în care îi învățăm să devină artiști , aici ne orientăm către a-i încuraja să se înțeleagă și să se cunoască pe ei înșiși, pentru că, dacă tu nu te cunoști, e foarte complicat apoi să emiți niște păreri sau niște perspective. Pe noi ne interesează să îi ajutăm să se înțeleagă pe ei, ca oameni în primul rând și ca artiști în al doilea rând, să afle ce îi pasionează și ce îi preocupă, iar apoi să își definească propriile limbaje.
M.U: Oamenii merg spre mediul digital. Cum ați convinge pe cineva că materia brută, sculpturile reale sunt la fel de importante ca cele digitale?
A.C: Imaginea digitală e o imagine bidimensională, iar sculptura e un spațiu tridimensional, este viu, este tangibil. Eu le zic studenților mei o chestie foarte simplă: imaginează-ți că te uiți pe Youtube la un mointagne russe. E foarte fain, dar experiența ta ar fi cu totul alta dacă ai fi în el.
