În realitate, inteligența artificială nu este doar o nouă tehnologie care își face loc în sălile de clasă. Pentru profesorul de filosofie Doru Căstăian, ea marchează începutul unei schimbări de paradigmă, una care obligă școala să își regândească din temelii rolul. Problema nu este, din păcate, atât de simplă precum aceea că elevii folosesc instrumente bazate pe AI. Problema este alta: ce se întâmplă cu gândirea umană atunci când procesele cele mai dificile ale minții încep să fie externalizate către un algoritm.
Profesorul de filosofie, antrenat să fie curios și profund, refuză, așa cum era de așteptat, verdictul simplu. După mai bine de două decenii la catedră, timp în care a văzut mai multe generații de elevi, Doru Căstăian spune că privește cu suspiciune clișeele despre tineri:
„Vă spun încă din start că asta e o problemă extrem de complexă și cu foarte multe nuanțe. În general, simplificările de tipul “Generația asta e într-un fel, noi eram altfel” sunt falsificatoare. Ar trebui să avem profunzimea și înțelepciunea să înțelegem, pentru că e foarte ușor să te închizi în niște stereotipuri și să spui niște lucruri ca și cum ar fi niște adevăruri eterne.
Inevitabil o să simplific și eu, dar cu această notă, că e un fenomen mai complex decât e prezentat în general. Tehnologia, în special, e clar că a intrat ca un taur în încăpere și a produs deranj. Și eu, în general, încerc să păstrez o linie moderată. N-o să mă auziți spunând nici că tehnologia a distrus totul, că s-a stricat ce era bun. Încerc să nu am un discurs catastrofic.
Tehnologia s-a întâmplat cu această emergență a rețelelor și a inteligenței artificiale care are un parcurs foarte interesant din punctul de vedere al școlii. Pe de altă parte, nu sunt nici în tabăra celor care încearcă să ne liniștească permanent, încercând să ne explice că e un alt avantaj tehonologic și că omenirea a trecut de nu știu câte ori prin așa ceva fără să i se întâmple nimic. Omenirii i s-a întâmplat mereu ceva când a trecut prin emergențe tehnologice. Omenirea s-a schimbat în moduri fundamentale ori de câte ori am avut o revoluție tehnologică emergentă.
Sunt specialiști, cărora tind să le dau dreptate, care spun că nu s-a întâmplat niciodată nimic comparabil cu ceea ce vedem în epoca AI. Cu alte cuvinte, nu se mai poate face școală așa cum o făceam noi, pur expozitiv.
Pe de altă parte, nu e nici atât de simplu, cum spun unii care cred că simpla integrare a unor soluții AI în proiectarea didactică o să rezolve problema. Nu e niciodată atât de simplu.
Cum văd eu lucrurile: cred că lucrul cel mai de speriat în ceea ce face AI-ul e faptul că tinde să suplinească și să înlocuiască exact procesele grele și lente reflexive ale minții noastre. Cu alte cuvinte, gândirea profundă, cea care formează mintea pentru locuirea în lumea asta și pentru rezolvarea de probleme complexe, tinde să fie înlocuită de AI. Or, din punctul meu de vedere, asta e o catastrofă cognitivă și noi nu știu dacă avem în momentul de față soluții. Cu alte cuvinte, când pui laolaltă toți factorii aceștia obții o bombă nucleară. Faptul că ai tedința să aștepti răspunsuri și soluții extrem de repede, faptul că începi să refuzi efortul cognitiv, faptul că începi să cauți ca la un oracol răspunsuri la orice fel de probleme, toate astea pot da un amestec absolut toxic.„
Profesorul spune că schimbările dintre generații sunt incontestabile. Le vede inclusiv în propriul parcurs profesional. Astăzi are colegi care i-au fost elevi și glumește că va ști că a venit momentul retragerii atunci când va avea colegi dintre propriii nepoți. Dar adevărata ruptură nu este una biologică, ci tehnologică.
Din punctul său de vedere, comparațiile istorice au limite. Fiecare revoluție tehnologică a schimbat radical societatea, iar inteligența artificială ar putea produce cea mai profundă transformare de până acum.
„Sunt specialiști, cărora tind să le dau dreptate, care spun că nu s-a întâmplat niciodată nimic comparabil cu ceea ce vedem în epoca AI.”
Consecința imediată este că modelul tradițional de predare nu mai funcționează. Pentru Doru Căstăian, adevăratul pericol al inteligenței artificiale nu este frauda școlară și nici faptul că elevii își fac temele cu ajutorul instrumentelor AI. Pericolul este unul cognitiv.
Profesorul descrie un mecanism care se construiește aproape pe nesimțite. Răspunsurile apar instantaneu, efortul intelectual începe să fie evitat, iar algoritmul ajunge să fie consultat pentru orice dilemă. Totuși, Căstăian admite că nici întoarcerea la lumea de dinainte nu mai este posibilă. Volumul de informații și numărul deciziilor pe care oamenii trebuie să le ia zilnic depășesc capacitatea realistă de procesare a creierului uman.
„Inclusiv oamenii reflexivi, cei care încearcă să gândească pe cont propriu, vor folosi AI, pentru că nu mai au intervale realiste de procesare a lumii.”
Adevărata întrebare devine atunci alta: cum poate școala să formeze oameni autonomi într-o lume în care algoritmii gândesc tot mai mult în locul nostru?
„Cum vom face să obținem totuși oameni care să aibă autonomie cognitivă, care să gândească critic, să aibă discernământ, care să folosească cum trebuie datele? Astea sunt marile probleme pe care și le pun teoreticienii școlii peste tot în lumea civilizată. La noi, din păcate, acestea sunt non-probleme.”
În România, spune profesorul, revoluția AI a întâlnit un sistem educațional nepregătit.
„Noi nici nu avem o cultură a reflexivității în școala românească… Acum imaginați-vă o școală încremenită în timp, bazată pe memorare mecanică și trecerea unor examene ritualice, și gândiți-vă că pe noi revoluția asta ne-a prins în pantaloni scurți, ca să nu zic chiar fără pantaloni.”
Paradoxal, optimismul lui apare atunci când vorbește despre elevi.
„Eu am încredere în tineri. Nu e vorba de o încredere oarbă, ci în faptul că ei, ca mai toate ființele umane de-a lungul timpului, încep să găsească singuri soluții alternative la haosul ăsta.”
Problema este că școala a încetat să mai fie relevantă pentru ei.
„Tinerii nu mai consideră școala relevantă. Inclusiv acele rezervații de elevi buni din România nici măcar ele nu consideră școala relevantă. Și nu din lipsă de educație, ci pentru că ei văd că pentru problemele lor reale școala nu are soluții.”
În opinia sa, profesorii continuă să predea ca și cum lumea ar funcționa după regulile culturii tiparului, deși elevii sunt deja nativi digitali.
„A fi nativ digital nu înseamnă a fi toată ziua cu calculatorul în față, ci a procesa mediul acela ca și cum ar fi mediul tău natural. Or, noi nu ținem cont de chestia asta. Noi ne comportăm ca și cum am fi într-o cultură a tiparului, a textului, în care vrem să punem și un pic de AI. Nu așa funcționează!”
În locul comentariilor memorate și al examenelor construite în jurul reproducerii unor formule, Căstăian vede o școală în care profesorul discută autentic cu elevii despre marile întrebări ale lumii.
„Eu am terminat filosofie. Aș discuta cu ei ore întregi despre combinația de huinduism , budism și shopenhaurianism din Eminescu. Și încă ceva care s-ar putea să vă surprindă: tinerii chiar vor să discute lucrurile acestea, cu condiția să le discuți cu ei pe bune. Pentru că atunci o să înțeleagă că sunt niște înțelepciuni, mai vechi sau main oi, care au răspunsul la unele probleme de-ale lor. Totul e să fii acolo într-o problematizare reală. Or, noi nici măcar asta nu facem. Înșirăm niște stereotipuri și validăm în fiecare an chestia asta, prin topuri cu notele de la Bac.”
Dar poate cea mai grea bătălie nu este cu inteligența artificială, ci cu pierderea curiozității. Profesorul crede că singurul antidot real rămâne sistemul de valori al fiecărui om.
„Există un un singur lucru care te ține în zona profunzimii: valorile personale. Există oameni curioși în mod natural. Toți oamenii sunt întrucâtva curioși în mod natural, dar există oameni care structural așa sunt. Mulți oameni de tipul ăsta vin din zona neurodivergenței. Există acolo un fel de infantilism al gândirii, în sensul bun, de uimire. La fiecare zece elevi pe care îi întâlnești într-o școală, în medie e foarte posibil ca unul dintre ei să fie în zona neurodivergenței. Elevii aceștia pot fi priviți ca o comoară. Din păcate, la noi sunt priviți ca niște probleme.
Întrebarea e cum poți cultiva curiozitatea celor neurotipici. Și aici e foarte greu. Pentru că lumea în care trăim favorizează o anumită curiozitate de rang inferior. Iar atenția și curiozitatea sunt profund legate, și ambele trăiesc vremuri grele. Curiozitatea epistemică, care se referă la cum făcută lumea, cum funcționează lucrurile, este în declin.
Diferența dintre școala românească și alte sisteme de educație e că școala românească nu face nimic, nici măcar nu încearcă să se opună acestui declin. Curiozitatea e văzută mai degrabă ca o piedică în calea succesului decât ca o valoare în sine. Pentru că, de fapt, curiozitatea determină gândire divergentă, comportament explorator, încercare de soluții și toate astea cere resurse.„
Rezultatul acestei respingeri a curiozității naturale este paradoxal. Elevi străluciți ajung să își ascundă propriul mod de a gândi pentru a reproduce șabloanele cerute la examen.
Or, tu ce vrei? Tu vrei 10 la Bac. Păi dacă tu vrei 10 la Bac, știu eu o cale care duce direct acolo. Nu e timp să umblăm prin pădure, să explorăm, să ridicăm piatra să vedem o furnică. Avem o cărare dreaptă între punctul A și punctul B. Și credeți-mă, cunosc elevi sclipitori care când se apucă să scrie un eseu de Bac, scriu niște platitudini îngrozitoare. Și în momentul în care le spui: “Eu știu cum scrii, cum gândești! De ce nu scrii ca tine?” Și zice: “Nu! Nu pot să risc!” Și nu o dată am auzit asta. Și, din păcate, aici suntem.„
În epoca inteligenței artificiale, avertismentul profesorului Doru Căstăian nu este că mașinile vor deveni mai inteligente decât oamenii. Ci că oamenii ar putea renunța, treptat, la exercițiul care îi face cu adevărat umani, mai exact, gândirea profundă.
