Săptămâna aceasta însă, când a fost din nou luat la audieri și zeci de persoane s-au strâns în fața sediului DIICOT pentru a-l susține, mi-am dat seama că încă este nevoie să ne întrebăm de ce, după aproape doi ani în care în jurul său s-au acumulat investigații, acuzații, dosare, dezvăluiri și contradicții, există în continuare oameni care vin fizic să-l susțină și un public deloc neglijabil care îl apără aproape necondiționat în Social Media. Și nu mă refer aici la boți, la conturile coordonate, la amplificatori sau la toate mecanismele digitale prin care un mesaj poate părea mai popular decât este în realitate, pentru că, dincolo de această infrastructură pe care am analizat-o deja de nenumărate ori, există oameni reali care cred în Călin Georgescu, care îl așteaptă în fața instituțiilor, care îl apără pe Facebook și care interpretează aproape fiecare nouă acuzație împotriva lui ca pe încă o dovadă că omul pe care îl susțin este persecutat.
Cred că înainte de orice explicație psihologică, și presa ar trebui să-și pună o întrebare: cât a contribuit chiar ea la menținerea lui Georgescu în mentalul colectiv, pentru că, fără să spun că ar fi trebuit ignorat, aproape fiecare apariție, declarație, deplasare, audiere sau gest al său a continuat să producă știri, uneori mai multe într-o singură zi.
Politicienii au contribuit și ei la această prezență permanentă, transformându-l pe Georgescu într-un fel de bau-bau al politicii românești, într-o imagine a Rusiei și a amenințării rusești, iar pentru o perioadă chiar asta a reprezentat pentru mulți dintre noi. Nu puțini s-au gândit în decembrie 2024 dacă ar trebui să plece din țară, nu puțini și-au pierdut speranța și nu puțini au rămas până astăzi cu întrebări despre ce s-a întâmplat exact atunci, despre ingerința străină, despre anularea alegerilor, despre rolul sistemului și despre informațiile pe baza cărora au fost luate unele dintre cele mai importante decizii politice din ultimii ani. Cu toții așteptăm celebrul raport care nu mai vine.
Dincolo însă de toate aceste jocuri politice, de presă, instituții și algoritmi, rămâne faptul că există oameni care cred sincer în Călin Georgescu, iar aici cred că psihologia socială ne poate ajuta să înțelegem măcar o parte din ceea ce vedem.
Incertitudinea își caută un lider
Michael Hogg oferă o posibilă explicație, pornind de la ideea că incertitudinea despre cine suntem, despre ceea ce se întâmplă în jurul nostru și despre cum ar trebui să ne comportăm este psihologic inconfortabilă, iar oamenii aflați într-o asemenea stare tind să se identifice mai ușor și mai puternic cu grupuri care le oferă repere clare.
Grupul reduce incertitudinea tocmai pentru că simplifică o lume care pare din ce în ce mai greu de înțeles: îți spune cine ești, cine sunt „ai noștri”, cine sunt „ceilalți”, ce valori împărtășiți, cum trebuie interpretate evenimentele și, uneori, cine este vinovat pentru ceea ce ți se întâmplă. În locul unei realități în care cauzele sunt multiple, responsabilitățile împărțite și răspunsurile rareori categorice, apare o poveste mult mai ușor de urmărit, cu un „noi”, un „ei”, o problemă și, eventual, cineva care promite că știe soluția.
Hogg merge mai departe în teoria sa despre leadership și arată că liderul eficient nu este neapărat persoana care are cele mai bune argumente, cea mai mare competență sau cele mai bune soluții, pentru că devine importantă prototipicalitatea, adică măsura în care acel om ajunge să fie perceput ca reprezentând ceea ce grupul crede că este. Aici lucrurile sunt relevante pentru cazul Georgescu, pentru că relația pare a funcționa în sensul „îl urmez pentru că este unul dintre noi”, apoi „ne reprezintă pe noi” și, în cele din urmă, „spune ceea ce noi știm, dar ceilalți nu vor să recunoască”.
Poate că, inițial, omul nici măcar nu este urmat pentru că posedă acea calitate aproape misterioasă pe care o numim carismă, ci ajunge într-o poziție de influență pentru că reprezintă foarte bine prototipul grupului, iar succesul său social este interpretat ulterior drept dovadă că este excepțional sau vizionar. Mai mult, cu cât grupul se definește mai puternic prin opoziție cu un outgroup (grup exterior), cu un „ei” suficient de bine delimitat, cu atât liderul care întruchipează această diferență poate deveni mai reprezentativ pentru propriii adepți.
Nevoia, povestea și oamenii care o confirmă
O altă teorie care poate completa această explicație este cea dezvoltată de Arie Kruglanski în jurul conceptului de Quest for Significance (Căutarea semnificației / Nevoia de semnificație), care privește nevoia oamenilor de a simți că au valoare, că sunt respectați, că au control și că înseamnă ceva, inclusiv într-o societate în care pot avea senzația că au fost uitați, marginalizați sau pur și simplu lăsați în urmă. Una dintre formulele utile pentru a înțelege acest mecanism este triada Need – Narrative – Network (Nevoie – Narațiune – Rețea): există o nevoie, există o narațiune care explică de ce acea nevoie nu este satisfăcută și există o rețea de oameni care validează explicația. Liderul poate deveni punctul în care toate acestea se întâlnesc, omul care spune, în esență, „știu ce vi s-a întâmplat, știu cine este vinovat și știu cum putem redeveni importanți”.
Ducea România lipsă de așa ceva? Probabil că da, iar aici intrăm deja într-o discuție mult mai largă despre reprezentare politică și despre electoratul care, ani întregi, și-a găsit într-o formă sau alta refugiul în PSD, despre felul în care AUR a preluat o parte din această nemulțumire și a transformat-o într-o altă identitate politică, dar și despre momentul în care Georgescu a venit aproape mănușă pentru un public care căuta o explicație coerentă pentru propriile frustrări.
Și atunci ce facem cu toate dovezile?
Bun, veți spune, dar toate investigațiile, contradicțiile și informațiile care au demontat de-a lungul timpului o parte din afirmațiile sau din imaginea construită în jurul lui Georgescu unde intră în această ecuație și, mai ales, de ce nu produc ele automat desprinderea adepților de lider?
Aici devine relevant Leon Festinger și conceptul de disonanță cognitivă, pentru că oamenilor nu le place să descopere că două lucruri în care cred se contrazic și, cu atât mai puțin, să accepte că au investit timp, emoție și poate chiar o parte din propria identitate într-un om în privința căruia s-ar putea să fi greșit. Dacă ai votat pentru un lider, l-ai apărat public, te-ai certat cu prietenii sau familia pentru el, ai petrecut luni întregi consumând conținut care îți confirmă alegerea și ai ajuns să-l integrezi într-o explicație mai amplă despre ceea ce se întâmplă cu țara și cu propria ta viață, acceptarea unor dovezi care îl contrazic poate presupune chiar acceptarea mult mai dificilă a faptului că tu ai greșit. De aceea, o contradicție, o investigație sau o acuzație împotriva liderului nu produce obligatoriu dezangajarea, pentru că poate apărea o reinterpretare care protejează sistemul de credințe: dacă apar dovezi împotriva liderului, înseamnă că sistemul încearcă să-l distrugă; dacă sistemul încearcă atât de mult să-l distrugă, înseamnă că se teme de el; iar dacă se teme de el, atunci probabil că liderul reprezintă într-adevăr o amenințare pentru sistem.
În acel moment apare un mecanism aproape self-sealing (care se sigilează singur), în care contraargumentul poate fi transformat în argument, ancheta în persecuție, critica presei în dovada că presa face parte din sistem, iar reacțiile politicienilor în confirmarea că politicienilor le este teamă de omul pe care grupul îl susține. Nu ne place să greșim și, poate și mai important, nu ne place să recunoaștem că am greșit, mai ales atunci când greșeala nu mai privește doar o alegere făcută într-o cabină de vot, ci o parte din felul în care am ajuns să explicăm lumea.
Desigur, există mult mai multe teorii, iar psihologii și cercetătorii care studiază de ani întregi identitatea socială, leadershipul, radicalizarea și comportamentul colectiv pot explica toate aceste mecanisme mult mai bine și mai nuanțat decât o pot face eu aici. Nici Hogg, nici Kruglanski, nici Festinger nu explică singuri fenomenul Călin Georgescu și ar fi greșit să transformăm teorii psihologice generale într-un diagnostic pus de la distanță tuturor celor care îl susțin, pentru că oamenii pot ajunge în același loc din motive foarte diferite. Doar că, săptămâna aceasta, am văzut din nou întrebarea despre cum este posibil ca oamenii să îl mai susțină, iar ceea ce am prezentat aici poate oferi măcar o parte din răspuns.
Este clar că nu vedem doar o relație obișnuită dintre alegători și un politician, ci, în cazul unei părți a publicului său, se remarcă o identitate construită în jurul unui grup, o explicație a lumii, niște adversari suficient de bine definiți și un lider care a ajuns să întruchipeze toate aceste lucruri, iar dacă este așa, apare și unul dintre paradoxurile ultimilor doi ani: presa l-a investigat pentru a-l demonta, politicienii l-au folosit pentru a avertiza asupra unui pericol, instituțiile l-au anchetat, adversarii săi au încercat să demonstreze că nu este ceea ce pretinde, însă pentru cineva care ajunsese deja să creadă că Georgescu este liderul pe care „sistemul” încearcă să-l oprească, toate acestea puteau fi citite în oglindă. Și, fără să vrem, am alimentat exact povestea pe care încercam să o demontăm.
