Indiferent de gradul de educație, naționalitate sau cine mai știe ce diferențiator social, imaginea a devenit un limbaj universal. După cum explicam și în materiale anteriore, societatea ne-a educat simțul percepției încât să oferim credibilitate unei imagini pentru că „ceea ce vedem este ceea ce vedem”. Cu toate acestea, fotografia nu a fost niciodată inocentă, pentru că alegerea unui cadru este o selecție a realității, iar o imagine „autentică” poate ajunge să susțină o poveste falsă fără ca vreun pixel să fie modificat. Literatura despre dezinformarea vizuală distinge între recontextualizare (imagine autentică pusă într-un context fals), manipulare și fabricare. Mai mult, dacă privim asupra evenimentelor recente, observăm că recontextualizarea imaginilor poate fi mai frecventă decât fabricarea lor completă. Noutatea nu este, așadar, că imaginea poate minți, ci cât de ieftin, rapid și credibil poate fi construită astăzi o realitate vizuală alternativă și, mai ales, cât de repede își poate pierde ea originea. O fotografie mai veche, recontextualizată, comprimată și repostată în continuarea altei știri nu mai vine obligatoriu cu autorul, contextul, ironia sau avertismentul inițial. În momentul în care ajunge în telefonul celui de-al cincilea om, întrebarea „ce a vrut să spună autorul?” poate deveni deja una academică. Dacă mai luăm în calcul și inteligența artificială generativă, deja putem vorbi despre o nouă etapă în comunicarea vizuală.
În 2025 și 2026, Factual a documentat mai multe imagini modificate cu ministrul de Externe Oana Țoiu. Într-un caz, fotografia de la summitul NATO de la Haga fusese transformată astfel încât Țoiu să apară într-o rochie roșie pe care nu o purtase; în altele, trăsăturile faciale i-au fost modificate digital. Cazurile sunt utile pentru că arată cât de repede deformarea unei persoane reale poate migra din zona evidentă a caricaturii în registrul fotografic, unde convenția nu mai este la fel de clară. Nu orice fotografie modificată este un deepfake și nu orice deepfake este fraudă. Regulamentul european privind inteligența artificială definește deepfake-ul prin conținutul de imagine, audio sau video generat ori manipulat cu AI, asemănător unor persoane, obiecte, locuri sau evenimente existente și capabil să apară fals ca autentic. Același act european tratează separat conținutul artistic, creativ, satiric sau ficțional, tocmai pentru că tehnologia nu decide singură sensul.
Însă, abia aici apare o limită, sau mai degrabă o problemă, care mi se pare tot mai greu de tras: unde se termină caricatura și unde începe atribuirea unei realități false unei persoane reale? Caricatura clasică își anunță aproape singură contractul cu privitorul: nasul este imposibil de mare, proporțiile sunt absurde, desenul nu încearcă să treacă drept document. Fotorealismul sintetic (termen folosit pentru imaginile generate cu ajutorul inteligenței artificiale generative) poate păstra însă batjocura și elimina convenția, iar dacă imaginea circulă singură, fără autor, fără text și fără marcaj, intenția inițială devine și mai greu de recuperat.
Poate că unul dintre cele mai subestimate obiecte ale comunicării vizuale contemporane este chiar banalul screenshot (captură de ecran), un studiu publicat în Visual Communication analizând felul în care capturile de ecran sunt folosite ca dovadă vizuală în materiale de dezinformare. Autorii descriu „autoritatea tehnologică” a screenshot-ului: vedem interfața, logo-ul, fontul, titlul și avem senzația că ni s-a arătat sursa, deși captura poate fi editată, tăiată ori desprinsă complet de context. Screenshot-ul face, de fapt, ceva aproape paradoxal: elimină accesul direct la sursă și produce simultan impresia că tocmai ne-a oferit-o. Nu mai putem apăsa pe link, nu mai vedem ce era înainte sau după, nu știm dacă titlul s-a schimbat ori dacă pagina mai există, asta dacă chiar a existat. În schimb, vedem suficient din interfață încât creierul nostru să recunoască autoritatea vizuală.
Un experiment desfășurat pe 2.580 de utilizatori britanici de WhatsApp a arătat cât de ușor poate fi împrumutată această autoritate. Atribuirea unei informații către BBC News a crescut credibilitatea percepută atât pentru informațiile adevărate, cât și pentru cele false, comparativ cu aceleași mesaje fără sursă indicată. Cu alte cuvinte, reputația unei instituții poate deveni materia primă a celui care o imită. În aceași notă, trebuie avut în vedere că, în prezent, există site-uri precum thefake.design care oferă o gamă largă de instrumente pentru falsificarea conversațiilor Whatsapp, dar și a postărilor din aplicații utilizate de milioane de oameni, ceea ce reprezintă încă o alertă pentru a înțelege că nu tot ce se vede este ceea ce se vede.
În România am văzut o versiune foarte concretă a aceluiași mecanism. În mai 2025, MApN a dezmințit un fals „comunicat” distribuit pe WhatsApp, construit să imite un document oficial care susținea că bărbații între 18 și 65 de ani nu ar mai putea părăsi țara după o presupusă mobilizare. Ministerul a precizat explicit că documentul nu fusese emis de instituție și că informațiile erau false. Tot în 2025, MAI anunța eliminarea a peste 160 de conturi TikTok care foloseau ilegal denumiri și elemente grafice ale Poliției Române și ale altor structuri, unele prezentându-se drept „conturi oficiale”. Nu era nevoie de un avatar impecabil sau de o inteligență artificială generativa de ultimă generație. Uneori sunt suficiente antetul, sigla și tonul administrativ.
Și nu este singurul criteriu după care poate fi construit un atac personal. În 2025, Factual a verificat un videoclip alterat cu AI în care președintele Nicușor Dan și premierul Ilie Bolojan apăreau, fals, sărutând mâna președintelui francez Emmanuel Macron, o imagine construită pentru a sugera supunere politică. În același an au circulat și alte imagini false cu Nicușor Dan, între care o fotografie fabricată care îl plasa alături de George Soros.
Cu toate acestea, femeile oferă, însă, un repertoriu suplimentar de atac: corp, aspect, vârstă, sexualitate, familie, maternitate. Un studiu din 2025 asupra a peste 224.000 de răspunsuri adresate politicienilor italieni a găsit că volumul general al toxicității nu era mai mic pentru bărbați, dar femeile primeau atacuri mai clar adaptate stereotipurilor de gen, inclusiv referiri la aspect, vârstă și sexualitate.
Aș evita să transformăm de aici orice insultă adresată unei femei într-o demonstrație a misoginiei și orice fotografie nereușită într-o operațiune informațională. Conceptele devin inutile dacă le lărgim până acoperă tot. Mai interesant este să observăm ce vulnerabilitate exploatează mesajul. Uneori este genul, alteori este războiul, sănătatea, copiii, taxele, imigrația, dependența de un actor extern sau neîncrederea deja acumulată față de o instituție. Am repetat în nenumărate rânduri că trebuie să „verificăm informația”. Corect. Însă, înainte să verificăm dacă ceva este corect, trebuie decis, măcar provizoriu, că privim un fapt ce ar putea fi adevărat. De aceea, întrebarea „ce văd?” mi se pare uneori insuficientă. Mai util ar fi să ne întrebăm „ce mi se cere să cred că văd?”.
Aici merită o precizare de vocabular, nu pentru că internetul ar deveni brusc mai sănătos dacă îi schimbăm etichetele, ci pentru că termenii diferiți descriu mecanisme diferite. În cadrul devenit clasic propus de Claire Wardle și Hossein Derakhshan pentru Consiliul Europei, termenul de „misinformation” reprezintă informația falsă distribuită fără intenția de a produce prejudiciul respectiv; dezinformarea presupune informație falsă sau înșelătoare distribuită deliberat; „malinformation” pornește de la informație autentică folosită strategic pentru a prejudicia. Autorii avertizau încă din 2017 că „fake news” devenise prea vag pentru analiză și suficient de elastic încât să fie folosit inclusiv împotriva jurnalismului incomod.
Distincția pe care o găsesc cea mai utilă este mai simplă: falsitatea descrie conținutul; dezinformarea descrie și mecanismul. Același fals poate începe ca dezinformare și poate continua ca misinformation atunci când este redistribuit de oameni convinși sincer că avertizează comunitatea.
Explicația comodă pentru succesul falsurilor este că publicul nu știe să deosebească adevărul de minciună. Este și explicația care avantajează cel mai mult pe cei din presă, educație și instituții: dacă problema este un public insuficient educat, soluția devine încă un ghid, încă un workshop și, eventual, încă un afiș care ne spune să verificăm sursa. Numai că datele sunt ceva mai puțin măgulitoare pentru această explicație și puțin mai măgulitoare pentru public. O analiză publicată în Nature Human Behaviour în 2025, cu 303 efecte din 67 de articole experimentale și 194.438 de participanți din 40 de țări, a găsit că oamenii disting în medie destul de bine între știrile adevărate și cele false atunci când li se cere explicit să judece acuratețea. Asta mută problema. Dacă un om poate identifica mai bine falsul atunci când este pus să se gândească la adevăr, dar distribuie într-un mediu în care acuratețea nu este singurul stimulent, nu mai vorbim numai despre lipsă de competență, ci despre context, identitate, emoție și arhitectura platformei.
Nu distribuim numai ceea ce am examinat și acceptat drept adevărat. Distribuim și ce ne enervează, ne amuză, ne confirmă ideile, ne oferă muniție sau ne ajută să semnalăm apartenența la un grup. Un studiu publicat în Science, bazat pe opt cercetări, peste un milion de linkuri Facebook, zeci de mii de tweet-uri și experimente comportamentale, a găsit că sursele de misinformation evocă mai multă indignare decât sursele de încredere, iar indignarea facilitează distribuirea. Participanții erau mai dispuși să distribuie informații care provocau indignare, chiar fără să le fi citit mai întâi.
Nu rezultă că furia este irațională pentru că unele lucruri merită indignare. Rezultă doar că emoția poate funcționa ca motor de transmisie separat de verificarea adevărului. Am construit probabil cel mai rapid sistem de distribuție informațională din istorie și continuăm să fim surprinși când viteza câștigă uneori în fața reflecției. Viteza lucrează apoi împreună cu repetiția. O analiză din Nature Communications din 2026, care reunește 182 de studii, 366 de efecte și 31.184 de participanți, confirmă un illusory truth effect (efectul adevărului iluzoriu): afirmațiile repetate tind să fie evaluate drept ceva mai adevărate decât cele noi. Efectul depinde de condițiile primei expuneri și poate fi redus atunci când oamenii sunt încurajați să judece adevărul de la început.
Prima întâlnire cu o informație este cea mai importantă, deci, acuratețea ei este un pilon extrem de bază pentru impactul ei. Dacă primul contact este un clip de 15 secunde și următoarele cinci sunt variante ale aceleiași idei, corecția instituțională de seară nu intră într-un teren gol. Intră într-o conversație care are deja vocabular, ritm și personaje. Și nici nu este necesar ca mesajele să fie identice. „Ne bagă în război”, „ne iau copiii”, „ne taxează fântânile”, „cineva din afară controlează guvernul” sunt cadre suficient de largi pentru ca evenimente diferite să fie introduse în aceeași matriță. Asta nu înseamnă că fiecare postare aparține unei campanii. Înseamnă că narațiunile cunoscute reduc costul explicativ al narațiunilor noi.
Mai există însă o distorsiune și mai interesantă: repetarea nu ne spune doar ce pare adevărat, ci și ce pare să creadă toată lumea. Un studiu PNAS Nexus din 2025 a găsit că americanii supraestimează drastic proporția utilizatorilor care produc conținut nociv. Respondenții credeau, în medie, că 43% dintre utilizatorii Reddit postaseră comentarii sever toxice și că 47% dintre utilizatorii Facebook distribuiseră știri false. Datele de referință arătau că asemenea conținuturi erau produse de grupuri mici, de ordinul a 3-7%, dar foarte active. Într-un set de date Reddit, aproximativ 3% dintre conturi generau o treime din activitatea analizată. Și tocmai acest studiu mi se pare una dintre cheile întregii probleme: nu trebuie să construiești o majoritate dacă poți construi imaginea unei majorități.
Un utilizator care intră într-o postare și vede sute de comentarii asemănătoare nu remarcă amplitudinea rețelei. Nu vede câți oameni unici sunt acolo, cine administrează mai multe conturi, ce s-a coordonat și ce a apărut organic. Vede „lumea”. Iar lumea aparentă poate schimba norma conversației. O analiză publicată în Scientific Reports în 2026, pe șase seturi de date care însumau peste 500 de milioane de mesaje Telegram, a găsit că majoritatea utilizatorilor tind să își adapteze nivelul de toxicitate la normele comunităților în care participă. Asocierea era mai puternică pentru utilizatorii mai activi. Autorii au vorbit despre norme comportamentale observate, nu despre intențiile intime ale fiecărei persoane.
De aici, întrebarea „sunt plătiți sau chiar cred asta?” începe să pară prost formulată. Într-un val pot exista simultan conturi coordonate, simpatizanți reali, oportuniști care caută engagement, oameni furioși, utilizatori care fac trolling și persoane care văd tonul dominant și îl adoptă. O campanie poate porni coordonat și continua organic. Într-un anumit punct, infrastructura și societatea pot deveni greu de separat fără date pe care utilizatorul obișnuit nu le are. Din acest motiv, „pare bot” nu este o concluzie. Un om poate posta obsesiv. Un bot poate posta rar. O persoană poate administra zece identități. Zece oameni reali pot primi aceeași instrucțiune și o pot urmă voluntar. SRI enumeră, în ghidul său public din 2025 privind conturile false și comportamentul coordonat, indicatori precum activitatea repetitivă, numărul neverosimil de urmăritori raportat la istoric, activitatea concomitentă în intervale neobișnuite, similitudinea denumirilor și tactici de creștere artificială a audienței. Sunt indicii comportamentali, nu probe individuale de vinovăție.
Aici apare și problema pragurilor. Decizia CNA nr. 116/2026 introduce pragul de 100.000 de urmăritori sau abonați între condițiile cumulative pentru notificarea anumitor canale comerciale ca servicii media audiovizuale la cerere. Decizia a intrat în vigoare la 27 septembrie 2026 și CNA preciza că pragul nu este, luat separat, un criteriu general de legalitate a conținutului.
Ca instrument administrativ, pragul poate avea o logică. Ca teorie despre cum circulă manipularea online, este mult mai puțin interesant. O operațiune informațională nu are obligația să devină influencer înainte să înceapă. Un cont cu 2.000 de urmăritori poate fi irelevant; altul poate fi poarta prin care un mesaj intră într-o comunitate omogenă, este preluat de un creator, apoi de presă și în cele din urmă de televiziune. Importanța unui chibrit nu se măsoară prin numărul de oameni care îl urmăresc, el arde indiferent de public.
De aceea mi se pare mai utilă monitorizarea scalară: dimensiunea contului, frecvența, viteza de propagare, sincronizarea, similitudinea materialelor, vechimea conturilor, recurența acelorași actori, engagement-ul neobișnuit și poziția în rețea. Un scor ridicat ar trebui să însemne „uitați-vă aici”, nu „vinovat”. Altfel riscăm să combatem manipularea construind un aparat care confundă anomalia cu culpa. Dar aici ar trebui să între în discuție presa. Jurnalistul este, în mod clasic, un lider de opinie prin meserie, dar internetul a democratizat funcția fără să democratizeze obligatoriu standardele profesionale. Reuters Institute arată că, în 2025, consumul de social video pentru știri ajunsese la 65% în piețele analizate, iar platformele terțe câștigau teren în fața destinațiilor media tradiționale. În 2026, un alt raport Reuters arată că 27% din eșantionul global declara că primește săptămânal informații de la „news creators”, definiți drept indivizi sau grupuri care distribuie conținut în principal prin rețele sociale și video și au un impact asupra dezbaterii publice.
Dar nici creatorul cu un milion de urmăritori nu este capătul poveștii. În aproape fiecare comunitate există cineva căruia ceilalți îi acordă mai multă încredere: administratorul unui grup, profesorul, medicul, fotograful, jurnalistul local sau colegul care „știe el”. Influența nu este sinonimă cu audiența. Uneori 2.000 de oameni care au încredere în tine sunt mai importanți decât 200.000 care doar te-au văzut. Asta ne întoarce la statisticile spectaculoase. Vizualizările sunt distribuție, nu convertire. Like-ul nu este credință. Comentariul nu este acord. Share-ul poate fi indignare. Un studiu din Scientific Reports din 2025, care a testat efectele unei singure expuneri la știri false asupra comportamentului, a găsit efecte limitate și inconsistente: într-un experiment despre climă, informațiile eronate sceptice (misinformation) au redus semnarea unei petiții, dar nu au modificat alte comportamente măsurate; în alte experimente, efectele comportamentale nu au fost semnificative. Autorii notează că doar aproximativ 1% din literatura pe care o analizaseră anterior măsura comportamentul efectiv, majoritatea studiilor oprindu-se la credințe sau intenții.
Asta nu demonstrează că misinformation nu produce efecte. Demonstrează că propagarea și impactul nu sunt același lucru. Numerele descriu foarte bine zgomotul și mult mai rar ce a făcut zgomotul în mintea omului.
Într-un spațiu în care mesajul se deplasează prin sute de noduri mici, reacția instituțională este pusă într-o competiție pe care administrația clasică nu a fost proiectată să o câștige. Un comunicat poate fi factual impecabil și comunicațional mort. Poate exista pe site și lipsi complet din conversație. În noiembrie 2025, președintele Nicușor Dan spunea că modul în care instituțiile statului comunică „nu este deloc structurat” în raport cu peisajul comunicațional și că interfața dintre stat și cei care trebuie să îl folosească este adesea deficitară. El dădea, cu titlu de exemplu, estimarea că un comunicat al MApN ar putea ajunge la „unu-doi la mie” din populație și lega problema de necesitatea recâștigării încrederii publice. Este o evaluare politică a funcționării statului, nu o măsurătoare experimentală, dar diagnosticul este relevant tocmai pentru că vine din interiorul instituției prezidențiale.
În august 2026, după cazul „ambulanței negre”, președintele interimar al CNA, Valentin Jucan, descria comunicarea statului drept „aproape inexistentă” în anumite situații și răspunsul instituțional drept prea des „pompieristic”, după ce narațiunea a căpătat deja amploare.
Aș formula critica ceva mai puțin absolut: statul român nu tace mereu, dar comunică inegal, fragmentat și prea des reactiv. Uneori răspunsul vine târziu. Alteori este birocratic. Alteori este publicat într-un loc în care publicul expus falsului nu va ajunge niciodată. Și uneori există exemple bune, ceea ce face absența lor din alte cazuri mai greu de explicat prin imposibilitate tehnică.
MApN oferă un asemenea contraexemplu. În septembrie 2025, înaintea exercițiului MOBEX din Sibiu și Mureș, ministerul a precizat din comunicarea inițială că asemenea exerciții se desfășoară periodic, că au caracter de rutină, că nu au legătură cu situația de securitate din regiune și a trimis publicul către InfoRadar pentru exemple de tentative anterioare de inducere în eroare pe teme similare. Nu aștepta, cel puțin în acel caz, ca falsul să atingă masa critică pentru a explica situația. Un vid informațional nu rămâne vid foarte mult timp. Dacă instituția nu explică ce face, altcineva va explica în locul ei, iar explicația concurentă nu are obligația să fie adevărată.
Problema se complică și instituțional. Pentru cetățean, un clip fals, o fotografie denigratoare, o amenințare și o rețea de conturi trăiesc în același loc: pe telefon. ANCOM explică explicit diferența dintre conținut ilegal și conținut dăunător și precizează că, în calitate de coordonator al serviciilor digitale, nu se pronunță în general asupra calificării conținutului drept ilegal și nu are competență generală de eliminare a lui. Autoritățile sectoriale relevante sunt cele care pot decide, în limitele propriei legislații, dacă un conținut este ilegal și pot emite ordine de acționare.
CNA poate interveni în zona audiovizuală online în limitele legislației sale. SRI urmărește propagandă și dezinformare atunci când acestea intră în sfera securității naționale, cadrul legal invocat de serviciu incluzând campanii în spațiul cibernetic „de natură a afecta ordinea constituțională”. MAI a menționat public existența unui grup de lucru interinstituțional constituit pentru implementarea Strategiei Naționale de Comunicare Strategică și Combatere a Dezinformării și posibilitatea utilizării sistemului european Rapid Alert System pentru interferențe informaționale ostile.
Avem, deci, piese. Din perspectiva cetățeanului, ele arată însă mai degrabă ca o hartă de competențe decât ca o ușă de intrare. Dacă trimit un screenshot și nu știu dacă problema mea este audiovizuală, penală, discriminatorie, sistemică sau doar nocivă, statul îmi cere implicit o competență de clasificare pe care nu am de ce să o am. De aceea, mi s-ar părea util un punct unic de recepție, nu un „Minister al Adevărului”. O adresă unde trimiți URL-ul, captura, platforma și data, iar sistemul păstrează proba, deduplică, corelează și o trimite instituției competente. Raportarea nu trebuie să însemne verdict. Zece sesizări nu fac un material ilegal și o mie nu îl transformă în operațiune străină. Dar zece sesizări, același fișier, 40 de conturi și aceeași fereastră de două ore pot spune unui analist că merită să se uite mai atent.
DSA are deja o logică parțial asemănătoare prin mecanismul notificatorilor de încredere. Până în iunie 2026, ANCOM acordase acest statut în România pentru patru organizații: Salvați Copiii, Institutul „Elie Wiesel”, eLiberare și JRS România, în domenii definite de conținut ilegal și expertiză specifică. Mecanismul este util, dar nu este un ghișeu universal pentru orice narațiune emergentă, material denigrator sau comportament coordonat. Aici cred că se află unul dintre golurile mai interesante: statul are instituții care pot răspunde după ce problema este clasificată. Cetățeanul întâlnește problema înainte să știe în ce cutie juridică intră.
În august 2026, o ambulanță reală a fost atacată în comuna Recea-Cristur, județul Cluj, cu pietre, bâte și topoare. Șapte persoane au fost arestate preventiv, iar relatările despre anchetă au consemnat că atacatorii au acționat pe fondul credinței în mitul online al „ambulanței care fură copii”. Ulterior, CNA a analizat 90 de materiale TikTok despre „ambulanța neagră” și a cerut platformei să acționeze împotriva lor, iar TikTok a comunicat că a eliminat materialele semnalate și a extins măsura asupra hashtagului respectiv.
Cazul este puternic tocmai pentru că ne obligă la disciplină cauzală. Nu putem transforma o narațiune online într-o explicație exhaustivă a comportamentului uman, dar putem spune că, în acest dosar, o credință falsă documentată a făcut parte din contextul unui act concret de violență. Același tip de precauție trebuie aplicat protestului violent din Piața Victoriei din 15 septembrie 2026. Fermierii și crescătorii de animale aveau revendicări concrete legate de exporturi, sacrificarea animalelor din focare, prețuri și costurile de producție. Protestul a degenerat în confruntări cu jandarmii, blocarea traficului, aruncarea de obiecte și utilizarea punctuală a gazelor lacrimogene. Din aceste fapte nu rezultă că dezinformarea a „provocat” violența și nu există bază pentru a afirma așa ceva.
Dar nici online-ul și offline-ul nu sunt lumi etanșe. Cercetarea despre normele comunităților, indignarea morală și supraestimarea ostilității arată de ce amenințările, dezumanizarea și impresia că „toată lumea vorbește așa” merită observate înainte să existe o faptă penală. Nu fiecare amenințare devine violență. Nu fiecare insultă produce intimidare. Dar nu trebuie să demonstrăm o ecuație mecanică „postare = faptă” pentru a lua în serios climatul în care un anumit comportament începe să pară mai acceptabil.
Efectul poate fi și mai puțin vizibil decât violența. Ofcom a intervievat anul trecut 23 de femei actuale sau foste membre ale Parlamentului britanic. Participantele au descris abuz constant, frecvent misogin, inclusiv amenințări cu violul și moartea, și au relatat efecte asupra modului în care își fac meseria și se exprimă online. Unele considerau că abuzul descurajează femeile să între în politică, iar pentru unele a contribuit la retragerea din viața politică. Într-adevăr, este o cercetare calitativă și nu trebuie transformată în procent general al femeilor-politician, dar arată că impactul nu se măsoară doar prin câți au crezut o acuzație. Uneori se măsoară și prin cine a decis să vorbească mai puțin după aceea.
Aș introduce aici încă o notă terminologică. Nu orice informație falsă este operațiune informațională, nu orice comportament coordonat este atribuit unui stat și nu orice operațiune informațională este „război hibrid”. NATO definește information threats (amenințări informatice) prin patru caracteristici: activități intenționate, dăunătoare, manipulative și coordonate, și exclude explicit informația distribuită fără intenție malignă din această categorie.
EEAS folosește pentru dimensiunea externă conceptul FIMI (Foreign Information Manipulation and Interference – Acțiuni străine de manipulare a informației și ingerințe străine), definit ca un tipar de comportament care nu e ilegal, dar e manipulator, intenționat și coordonat, capabil să afecteze valori, proceduri și procese politice. Accentul cade astfel pe comportament și infrastructură, nu numai pe falsitatea unei propoziții.
Hybrid warfare (Războiul hibrid) este o categorie și mai largă. NATO o descrie prin combinarea mijloacelor militare și nemilitare, deschise și clandestine, între care dezinformare, atacuri cibernetice, presiune economică și utilizarea forțelor neregulate sau regulate. Dacă numim „război hibrid” fiecare rețea de conturi care împinge o narațiune geopolitică, nu devenim mai vigilenți, doar facem categoria atât de elastică încât își pierde puterea explicativă.
O democrație care nu recunoaște operațiunile informaționale poate deveni vulnerabilă. Una care vede o operațiune ostilă în orice critică riscă să confunde apărarea cu paranoia. Între cele două există tocmai munca dificilă a atribuirii și este important că obiectivul unei operațiuni nu trebuie să fie întotdeauna transformarea credinței într-o minciună unică. NATO notează că asemenea activități pot urmări crearea confuziei, adâncirea diviziunilor și slăbirea societăților. Ideea care mă interesează cel mai mult este tocmai aceasta: succesul poate însemna: „am făcut publicul să renunțe la speranța că poate afla ce este adevărat”.
Nici mecanismul nu este nou, chiar dacă viteza este. La 29 martie 1923, conducerea GPU îi trimitea lui Stalin, spre aprobare, regulamentul unui Birou de Dezinformare. Documentul de arhivă descrie explicit scopul de a induce în eroare statele străine cu privire la politica sovietică, forțele armate și măsurile de apărare și prevede producerea și introducerea în circulație a unor informații și documente false.
Câteva decenii mai târziu, asemenea practici făceau parte din ceea ce serviciile sovietice numeau active measures (măsuri active): falsuri, intermediari, organizații-paravan, influență și deformarea sursei. Un exemplu clasic este campania privind originea HIV/AIDS. Documentele Departamentului de Stat american urmăresc traseul afirmației că virusul ar fi fost creat în cercetări militare la Fort Detrick, pornită printr-o publicație pro-sovietică din India și amplificată ulterior. Până în 1986, asemenea acuzații apăruseră în peste 50 de țări și în emisiuni sovietice în peste 20 de limbi.
În România comunistă, aparatul de propagandă a avut propria arhitectură. Documentarea IICCMER îl indică pe Iosif Chișinevschi drept responsabil, la nivelul Biroului Politic, de secții precum Propagandă și Agitație, iar Leonte Răutu a condus Secția Propagandă și Agitație a CC al PMR între 1948 și 1956. Asta nu înseamnă că trebuie să confundăm propaganda internă românească cu operațiunile externe sovietice. Înseamnă doar că infrastructurile de control al informației, narațiunii și autorității au o istorie mai veche decât platformele.
Canalul s-a schimbat radical, logica de a ascunde originea, de a împrumuta credibilitatea altuia, de a amesteca adevărul cu falsul și de a lăsa intermediarul să facă restul este mult mai veche decât feed-ul. Dar cel mai important este ce se întâmplă după ce mesajul a ajuns la om, o parte pe care o măsurăm cel mai prost și, probabil, cea mai importantă. Poate să creadă. Poate să creadă pe jumătate. Poate să nu creadă și totuși să distribuie. Poate să uite propoziția și să păstreze asocierea: persoana aceea, instituția aceea, „ceva dubios era acolo”.
Aici mi se pare important să diferențiem între „analfabetul manipulat” și alte categorii care par, uneori, să protejeze acțiunile. Un studiu românesc exploratoriu publicat în 2026, pe baza unui sondaj telefonic național din iulie 2025, cu un eșantion analitic de 1.007 persoane, arată că răspunsul factual greșit, răspunsul „nu știu” și credințele conspiraționiste anti-știință nu formează același fenomen. Educația și frecvența folosirii internetului diferențiau în special incertitudinea, în timp ce credințele conspiraționiste urmăreau mai clar neîncrederea instituțională. Autorii insistă că incertitudinea, eroarea și conspiraționismul trebuie tratate ca fenomene conceptual distincte.
După cum spuneam, asta nu exonerează educația și nici nu face competența irelevantă. Spune doar că oamenii nu cred lucruri false dintr-un singur motiv și că lipsa diplomei nu este o explicație universală pentru neîncredere.
În România, terenul neîncrederii este măsurabil. OECD arată pentru 2025 că 30% dintre respondenții români aveau un nivel ridicat sau moderat ridicat de încredere în guvern, 18% aveau încredere în partidele politice și 29% în funcția publică. Cea mai mare diferență de încredere în guvern apărea în funcție de sentiment, respectiv dacă oamenii simțeau că au sau nu voce.
Asta nu înseamnă că restul sunt extremiști și nici că neîncrederea este nelegitimă. Înseamnă că un mesaj antiinstituțional nu ajunge obligatoriu pe teren neutru. Propaganda nu trebuie întotdeauna să inventeze nemulțumirea. Uneori îi este suficient să îi ofere un vinovat. Și aici reapare ideea care, pentru mine, leagă aproape toate cazurile: o operațiune informațională nu trebuie neapărat să mă facă să cred aceeași minciună ca vecinul meu. Poate fi suficient să mă ducă de la „este fals” la „nu știu”, apoi la „nu m-ar mira”, apoi la „se vorbește de mult” și, în cele din urmă, la „oricum mint toți”.
O informație falsă poate fi corectată și totuși asocierea să supraviețuiască. Repetiția crește familiaritatea. Emoția poate crește distribuirea. Credibilitatea sursei poate fi împrumutată. Iar dacă instituția care corectează are deja o problemă de încredere, adevărul nu intră într-un laborator, ci într-o relație socială.
În discuția despre dezinformare există și o altă tensiune, mai puțin tehnică: cine are dreptul să fie considerat expert. În presă, în cercetare și în instituții apare încă reflexul de a judeca expertiza prin lentila vârstei. Întrebarea „ce recomandă persoana?” este legitimă. Problema începe când vârsta este tratată ca răspuns înainte să fie examinate competența, proiectele, metodologia și rezultatele.
Un studiu din The Leadership Quarterly din 2025 găsește că tinerii sunt percepuți drept mai puțin congruenți cu rolurile de lider, inclusiv prin stereotipuri legate de competență, inteligență și dedicare. Efectul era mai pronunțat la observatorii mai în vârstă. O analiză din Discover Psychology descrie un competence-credibility paradox (paradoxul competență-credibilitate): profesioniștii tineri pot fi apreciați pentru competențe tehnice și inovație, dar simultan priviți cu mai mult scepticism în privința judecății profesionale și a fiabilității.
Ar fi la fel de greșit să întoarcem prejudecata pe dos. Un jurnalist care a traversat treizeci de ani de crize, alegeri și schimbări instituționale are o memorie profesională pe care un analist de 29 de ani nu o poate obține dintr-un curs de OSINT. În același timp, treizeci de ani în presă nu înseamnă automat treizeci de ani de experiență în TikTok, Telegram, rețele coordonate sau conținut generat cu AI.
Școala veche poate vedea mai repede mecanismul. Școala nouă poate vedea mai repede traseul tehnic. Una știe că deformarea sursei și intermediarul nu au fost inventate de social media, cealaltă vede că același audio a apărut în două sute de clipuri într-o oră. Mi se pare mult mai util să presupunem că fiecare poate avea un unghi mort decât să transformăm vechimea sau noutatea într-o diplomă universală.
Criteriul decent rămâne ceea ce poate fi demonstrat. Dacă un analist spune că există coordonare, vreau indicatorii. Dacă spune că este o operațiune străină, vreau atribuirea. Dacă spune că un clip a influențat două milioane de oameni, vreau să știu cum a trecut de la vizualizări la influență. Dacă spune că sunt boți, vreau să știu ce diferențiază botul de omul foarte plictisit. Experiența merită respectată, nu venerată. Tinerețea merită verificată, nu descalificată. Iar titulatura, oricât de lungă ar fi, nu ar trebui să primească privilegiul de a înlocui demonstrația.
Aceeași regulă se aplică însă și jurnalistului însuși. Internetul a multiplicat liderii de opinie. Creatorul cu câteva mii de urmăritori, administratorul unui grup sau omul care trimite primul știrile într-un grup de WhatsApp poate avea o influență locală disproporționată. Nu mai există doar câteva voci mari care spun unei societăți ce merită crezut. Există mii de voci mici care spun unor comunități ce merită crezut.
De aceea, problema nu se termină la producătorul falsului și nici la platformă. Este un ecosistem de încredere: cine vorbește, cine validează, cine distribuie, cine tace, cine corectează și dacă mai există cineva a cărui corecție este acceptată ca punct de referință.
Am pornit de la întrebarea dacă ceea ce vedem este real și am ajuns inevitabil la întrebarea mai dificilă: în cine avem suficientă încredere încât să acceptăm că este real? Putem avea detectoare mai bune, reguli, CNA, ANCOM, SRI, fact-checkeri, cercetători și platforme obligate la transparență. Toate acestea sunt necesare în limitele lor. Dar ele operează într-o societate în care încrederea nu poate fi programată și în care o instituție nu devine credibilă în momentul în care apasă „Publică” pe un comunicat.
Și poate aici paradoxul de la început își merită revenirea, fără să-i cerem lui Hegel mai mult decât ne poate da. Ceva poate să nu fie adevărat și totuși să fie prezent peste tot. Poate să nu fi existat ca eveniment și să existe ca imagine. Poate să nu fi fost spus și să existe ca citat. Poate să fie dezmințit și să existe mai departe ca suspiciune. Cea mai eficientă manipulare nu este cea care reușește să ne ofere tuturor aceeași minciună, ci cea care reușește să ne lase fără un criteriu comun prin care să mai stabilim adevărul. Nu „știu că este adevărat”, ci poate „nu știu”, ca mai apoi „nu m-ar mira”, si, în cele din urmă, „oricum mint toți”.
Din punctul meu de vedere, acolo este pierderea cea mai serioasă: nu momentul în care cineva a crezut o fotografie falsă, ci momentul în care următoarea fotografie reală nu mai are de ce să fie crezută.
Și rămâne întrebarea: cât din zgomotul pe care îl vedem este produs, coordonat sau plătit și cât este continuat de oameni care nu au nevoie de nicio instrucțiune? Cercetarea nu ne permite să răspundem global. Tocmai studiile despre minoritățile hiperactive și conformarea la normele comunităților sugerează că un număr relativ mic de actori poate produce o cantitate disproporționată de ostilitate, iar oamenii reali pot continua mecanismul fără să fie parte din vreo infrastructură coordonată. De aceea, ultima concluzie este una personală, nu o acuzație și nu un rezultat de laborator.
Îmi doresc din suflet să fie plătiți! Nu pentru că aș avea dovezi că sunt. Dar vreau să cred ca varianta în care cineva îi plătește să facă asta, este, paradoxal, mai ușor de reparat decât alternativa. O rețea poate fi identificată, conturile pot fi închise, infrastructura poate fi perturbată. Dar dacă nimeni nu trebuie să plătească pe nimeni, dacă este suficient să arăți spre o țintă, să oferi primele câteva cuvinte și să lași restul în seama noastră, atunci problema nu mai este doar dezinformarea. Este ceva mult mai vechi, mult mai puțin tehnic și, probabil, mult mai greu de moderat.
