Pentru că există astăzi în România mai multe forme de discurs care par, la prima vedere, despre politică externă, dar care sunt, de fapt, despre ceva mult mai profund: despre locul nostru în lume. Ca să fiu mai exactă în prezentare, v-aș aminti câteva repere discursive care ocupă spațiul public la ora aceasta: Franța este vinovată de tot. Germania este vinovată de tot. Bruxellesul este „sclavie”.
Ursula von der Leyen devine „vrăjitoarea” care conduce Europa. Macron este prezentat ca un fel de răufăcător european care complotează împotriva României. America este, în același timp, admirată pentru Trump, pentru MAGA, pentru niște figuri publice care le dau suveraniștilor noștri vânt în pupa. Iar cealaltă parte transformă acum America în cel mai rău lucru posibil, deși până acum, parteneriatul cu ea ne-a adus beneficii pe care nu le poate nega nici cel mai critic dintre contestatari. Și toate aceste discursuri ajung să conviețuiască în același spațiu.
Este una dintre marile ciudățenii ale momentului: o parte a societății românești devine tot mai anti-occidentală în numele unei Americi pe care o vede prin lentila MAGA. Iar aici cred că merită să ne oprim puțin. Nu pentru că trebuie să-l placem pe Trump, pentru că nu trebuie și e și destul de greu s-o facem. Nici pentru că trebuie să apărăm fiecare decizie a Bruxellesului. Nu trebuie. Nici pentru că Germania sau Franța ar fi deasupra criticii. Evident că nu sunt. Ci pentru că, undeva între toate aceste antipatii, există riscul să pierdem ceva mult mai important decât simpatia pentru un politician sau altul: sentimentul apartenenței noastre la Occident.
Iar dacă există un lucru pe care Rusia și-l dorește de ani de zile, acesta ar fi acela. Ani de propagandă bine coordonată pe toate rețelele de social media au avut câteva obiective, pe care le auzim des în discursul “suveranist”: România nu are niciun motiv să aibă încredere în Europa sau în America, pentru că ambele ne vor ”colonia” lor. Noi suntem acești urmași ai dacilor liberi care merităm locul nostru aparte pe lume, departe de influența Vestului, adică de germanii care ne exploatează, de francezii care ne manipulează și ne anulează alegerile, de Bruxellesul care ne înrobește, de americanii care ne folosesc.
Există un nivel la care propaganda rusă a ajuns, în care cearta e inerentă fiecărui cuvințel scris sau rostit pe social media. Așa ajungem să ne certăm pe America, pe Europa, pe Ucraina, pe Trump, pe Macron, pe Ursula. Pe orice, numai să nu mai existe acel „noi” occidental.
Iar ce spun eu aici nu e nici pe departe vreo teorie a conspirației, ci este, în linii mari, ceea ce serviciile europene care urmăresc manipularea informațională spun că încearcă să facă actorii ruși: să semene neîncredere, să amplifice fricile și să exploateze rupturile existente în societățile europene. Serviciul Diplomatic al Uniunii Europene descrie explicit polarizarea și divizarea ca obiective ale acestor operațiuni și arată că lideri europeni, inclusiv Ursula von der Leyen, sunt ținte ale unor campanii de discreditare. Mai mult, în 2025, Ministerul francez al Apărării a documentat o campanie de narațiuni ostile împotriva Franței în România, inclusiv acuzații potrivit cărora Parisul ar încerca să controleze președintele României și să obțină beneficii în schimbul sprijinului militar.
Sigur că a critica acțiuni ale liderilor europeni sau ale liderilor americani nu te face pro-rus și nici nu e un o dovadă că ai intrat sub influența propagandei ruse. Ba e chiar necesar să păstrăm gândirea critică în aceste timpuri complicate din punct de vedere geopolitic. Întrebarea pe care trebuie totuși să ne-o punem în contextul propagandei e alta: ce se întâmplă atunci când toate aceste nemulțumiri legate de SUA, Germania, Franța, Bruxelles sunt puse una lângă alta până când ajungem să nu mai vedem decât defectele Occidentului?
Dar Rusia? Ce se întâmplă în imaginarul colectiv cu Rusia, când toată lume, indiferent de tabără, atacă Vestul? Rusia devine doar „cealaltă parte”. Un loc despre care se vorbește cu o indulgență pe care nu o mai avem pentru propriii noștri aliați. Noi, care, după invaziile repetate ale Rusiei aici, ar trebui să avem în structura noastră internă o reacție instinctivă de respingere a ei. Cu toate astea, în ultimii ani, despre Rusia se vorbește cu toleranța și chiar cu respect. Deși Rusia ucide în fiecare zi oameni. Deci aici cred că este ruptura pe care ar trebui să o înțelegem: nu toate drumurile anti-sistem duc la Moscova. Dar Moscova are tot interesul ca drumurile astea să se înmulțească și să se îndepărteze unele de altele.
Iar povestea asta ne afectează cât se poate de direct, pentru că România nu este un spectator al acestei confruntări și nici doar o victimă nedeclarată a războiului informațional. Suntem în UE și în NATO și suntem în vecinătatea unui război purtat de Rusia împotriva Ucrainei. Și avem memorie.
Noi știm ce a însemnat Estul. Bunicii noștri nu au aflat de pe TikTok cum arată o societate în care libertatea este negociabilă, iar părinții noștri nu au citit pe X despre ce înseamnă să nu poți pleca din țară. În țara asta s-a trăit cu adevărat rău. Cu granițele închise. Cu frică. Cu partid unic și poliție politică. Cu presă controlată. De aceea mi se pare că uneori uităm un lucru elementar: Vestul nu e Ursula von der Leyen, Macron, Trump, Scholz, Merkel, Biden sau cine va mai veni după ei. Occidentul este locul politic și cultural în care am ales să intrăm după 1989. Un loc imperfect, uneori ipocrit și prea birocratic, care face și greșeli. Dar tocmai asta arată că este viu și că se schimbă de la o lună la alta până va ajunge la o formă pe care europenii o vor accepta cu adevărat.
Ca atare, dacă ajungem să credem că toți sunt împotriva noastră, că America ne folosește, Europa ne înrobește, Franța ne anulează alegerile, Germania ne exploatează și Bruxellesul ne distruge suveranitatea, atunci poate că ar trebui să ne întrebăm cine beneficiază de această imagine. Pentru că Rusia nu are nevoie ca România să o iubească pe ea, dar are nevoie ca România să nu se mai simtă parte a Occidentului, are nevoie ca România să nu mai aibă încredere în nimeni și să fie suficient de divizată încât să nu se mai bazeze nici măcar pe ea însăși și, mai ales, să fie suficient de obosită încât democrația să-i pară o farsă.
Iar aici identific eu astăzi cea mai mare vulnerabilitate a noastră: nu că un român îl place pe Trump și că altul îl place pe Macron, nici faptul că unul este suveranist, iar altul pro-european, ci faptul că începem să ne definim unii împotriva celorlalți, până când uităm ce avem în comun.
De asta, poate că, înainte să ne certăm despre care dintre occidentali este vinovat pentru toate relele lumii, ar trebui să ne amintim un lucru simplu: Rusia nu încearcă să ne convingă că România e iubitoare de ruși. Ea chiar ne spune cât poate de des că rușii nici măcar nu există și încearcă să ne convingă că noi nu ar trebui să mai fim parte a Occidentului care ne vrea slavi. Și abia la treaba asta trebuie să fim cu adevărat atenți, pentru că am mai fost în Est și știm cum a fost. Iar, dacă n-am prins vremurile alea, avem cu siguranță pe lângă noi pe cineva care ne poate explica în ce fel se trăia când orice mică dorință era o aventură pentru care stăteai cu orele la coadă.
